EXCLUSIV Radu Leca: De ce ajung unii adolescenți supraponderali, deși părinții văd că doar „mănâncă prea mult” sau „nu face mișcare”?

Radu Leca psiholog si psihoterapeut cu drept de liberă practică, propune următorul articol membrilor comunității: De ce ajung unii adolescenți supraponderali, deși părinții văd că doar „mănâncă prea mult” sau „nu face mișcare”?

Supraponderalitatea în adolescență are, de regulă, mai multe surse împletite, biologie, ritm de somn, stres, acces la alimente foarte dense caloric, sedentarism, istoricul medical al familiei, plus context emoțional și social. Corpul adolescentului trece prin schimbări hormonale care influențează apetitul, energia și felul în care se depozitează grăsimea.

Somnul scurt și neregulat crește foamea și scade autocontrolul, iar un program încărcat aduce gustări rapide, băuturi îndulcite și mâncat pe fugă. Când familia trăiește tensiune, certuri, nesiguranță financiară ori o presiune mare pe performanță, mâncarea ajunge o formă de calmare, un „buton” la îndemână. În psihoterapia de familie, supraponderea este privită ca un simptom care cere înțelegere și ajustări ale mediului, nu ca o vină individuală. Discuția se mută de la „de ce nu te controlezi” la „ce încearcă să reglezi prin mâncare și ce lipsește din rutina ta ca să te simți în siguranță”.  

„Când părinții au încetat să îl scaneze cu privirea și au început să îl asculte, corpul lui nu a mai dus singur povara emoțiilor din casă”.

De ce adolescenții supraponderali devin atât de des ținte pentru bullying, iar rușinea se lipește de ei ca o etichetă greu de dezlipit?  

Bullying-ul legat de greutate se sprijină pe o cultură care confundă valoarea umană cu aspectul fizic și transformă corpul într-un subiect de glume, ierarhii și excludere. În grupurile de adolescenți, statutul social se câștigă rapid prin ironie, iar cine pare „diferit” devine o țintă convenabilă. Comentariile despre corp se întâmplă în clasă, în vestiar, pe holuri, dar și online, unde o fotografie sau un clip devin material de batjocură pentru mulți, fără frâne morale.

Un adolescent supraponderal ajunge să se simtă observat permanent și își dezvoltă strategii de protecție, se retrage, evită sportul, evită orele unde corpul este expus, mănâncă pe ascuns, se îmbracă în haine largi, tace ca să nu atragă atenția.

În psihologie, rușinea este o emoție socială care spune „eu sunt problema”, nu „am o problemă”, iar rușinea repetată slăbește motivația și crește anxietatea. În psihoterapia de familie, protecția începe cu validare clară, părintele numește nedreptatea, respinge glumele despre greutate în casă și sprijină adolescentul în pași concreți de siguranță la școală.  

„Când familia i-a spus răspicat «nu ești singur în fața lor», copilul a început să meargă din nou cu fruntea sus”.

De ce relația cu mâncarea se schimbă atât de mult la adolescentul anxios, iar „pofta” seamănă uneori cu o alarmă emoțională?  

Anxietatea menține corpul într-o stare de alertă, cu tensiune, gânduri în buclă, neliniște și nevoia de descărcare rapidă. Mâncarea, mai ales cea dulce sau sărată, oferă un confort imediat, distrage atenția, aduce senzație de căldură, dă un ritm și o „pauză” în minte. Pentru un adolescent care se simte judecat, comparat, presat, mâncatul devine un ritual de calmare și de control, „aleg eu ceva într-o lume care mă împinge din toate părțile”.

Uneori apare mâncatul emoțional seara, după o zi în care a ținut în el furie, frică sau rușine. Alteori apare mâncatul pe ascuns, ca să evite comentarii sau priviri. Unii adolescenți ajung să mănânce foarte repede, fără să simtă sațietatea, fiindcă scopul principal nu este foamea, ci liniștirea.

Psihoterapia de familie urmărește să creeze alte căi de reglare, respirație, mișcare plăcută, duș cald, muzică, conversații scurte și sigure, pauze digitale, plus un program alimentar stabil care reduce haosul.  

„Când am lucrat cu părinții să devină un loc de liniște, copilul nu a mai avut nevoie să își construiască liniștea din frigider”.

Cum ajunge un cerc vicios să lege bullying-ul, anxietatea și creșterea în greutate, până când adolescentul simte că nu mai are ieșire?  

Bullying-ul crește stresul și scade sentimentul de siguranță socială. Stresul ridicat duce la somn mai slab, iar somnul mai slab dereglează foamea și energia. Lipsa de energie reduce mișcarea, iar evitarea mișcării crește izolarea și tristețea. Izolarea intensifică mâncatul emoțional, iar creșterea în greutate aduce mai multe glume și mai multă rușine.

În același timp, adolescentul se teme să ceară ajutor, fiindcă se așteaptă la predici despre dietă, sau la comparații cu „alți copii”. În terapie, cercul vicios se desface prin pași mici și realiști, cu accent pe siguranță și demnitate, mai întâi se stabilizează somnul, se reduce expunerea la batjocură, se lucrează la autorespect, apoi se construiește o relație mai prietenoasă cu mâncarea și cu corpul. Obiectivul nu este „corpul perfect”, ci un corp mai bine îngrijit și o minte mai liniștită.  

„Când familia a încetat să alerge după cântar și a început să alerge după siguranță, schimbarea s-a așezat natural”.

De ce unii părinți, fără intenție, întăresc problema prin critică, control sau „glume” despre greutate, chiar când cred că motivează?

Critica directă atacă identitatea, nu comportamentul. Un adolescent aude „nu ești suficient”, iar rușinea îl împinge spre ascundere, minciună și mâncat în secret. Controlul rigid, cu interdicții, inventare în bucătărie și supraveghere, crește tensiunea și transformă mâncarea în „fruct interzis”, încărcat de excitare și revoltă. Glumele despre corp normalizează lipsa de respect și învață adolescentul că iubirea vine cu condiții.

În psihoterapia de familie se lucrează mult cu limbajul, în loc de „iar mănânci?”, se folosește „cum ți-a fost ziua, ce te-a apăsat?”. În loc de „trebuie să slăbești”, se folosește „vreau să te simți bine în corpul tău și să ai energie”. În loc de rușinare, se construiesc rutine de îngrijire împreună, mese regulate, cumpărături gândite, gătit simplu, mișcare ca activitate de familie, nu ca pedeapsă.  

„Când părinții au înlocuit controlul cu grijă, adolescentul a început să aibă grijă și de el”.

Cum arată, concret, o relație mai sănătoasă cu mâncarea pentru adolescentul anxios, fără morală și fără lupte de putere?  

O relație mai sănătoasă începe cu structură blândă, trei mese pe zi, una-două gustări, apă la îndemână, iar dulciurile sunt integrate, nu demonizate. Se învață diferența între foamea fizică și foamea emoțională prin întrebări simple, „unde simt foamea în corp?”, „ce emoție e aici?”, „ce mi-ar prinde bine în afară de mâncare?”. Se reduce mâncatul pe pilot automat prin mese fără ecrane, măcar o dată pe zi, cu conversație lejeră. Se urmărește satisfacția, nu restricția, proteine, fibre, legume, grăsimi sănătoase, porții care lasă corpul să recunoască sațietatea.

Pentru adolescent, mișcarea se leagă de plăcere și competență, mers cu prietenii, dans, înot, sală cu un antrenor respectuos, sporturi fără rușinare, plimbări cu familia.

În terapia de familie se întărește ideea de echipă, părintele nu ține discursuri, ci organizează mediul și rămâne alături în emoții grele.  

„Le-am spus părinților, nu îi luați mâncarea ca să îi dați lecții, dați-i relație ca să nu mai aibă nevoie de lecții din mâncare”.

Cum se poate lucra cu școala și cu comunitatea, astfel încât adolescentul supraponderal să nu rămână singur în fața bullying-ului?  

Intervenția eficientă cere colaborare, diriginte, consilier școlar, conducere, familie. Se documentează episoadele, se cer măsuri clare, se urmărește siguranța pe holuri, în vestiare și în online. Un adolescent are nevoie de un adult de referință la școală, la care să ajungă rapid când se simte amenințat. Familia sprijină prin antrenarea răspunsurilor, replici scurte, limite, cerere de ajutor fără rușine, plecare din situații riscante.

În același timp, se consolidează grupurile de apartenență, cluburi, voluntariat, hobby-uri, locuri unde adolescentul e apreciat pentru calități reale, nu pentru aspect. Psihoterapia de familie ajută părinții să rămână consecvenți, empatie, fermitate, acțiune, fără dramatizare și fără minimalizare.  

„Când părinții au mers la școală cu calm și claritate, adolescentul a simțit pentru prima dată că cineva ține scutul în fața lui”.

Ce transmite, de fapt, corpul adolescentului supraponderal familiei, și cum se ajunge de la vină la sprijin real?  

Corpul transmite o poveste despre adaptare, despre stres, despre nevoi neîmplinite, despre ritmuri dezordonate, despre rușine, despre protecție. Când familia vede povestea, renunță la etichete și începe să construiască un plan de îngrijire, somn stabil, mese previzibile, mișcare acceptabilă, reducerea criticii, creșterea conectării, sprijin pentru anxietate.

Uneori este utilă evaluarea medicală pentru hormoni, metabolism, medicație, plus o echipă cu nutriționist și psihoterapeut, fiindcă sănătatea nu este o luptă solitară. Schimbarea durabilă apare când adolescentul simte respect și autonomie, el participă la decizii, își alege pașii, își definește obiectivele, iar părintele rămâne ghid și sprijin, nu judecător. Iar când bullying-ul este numit și oprit, adolescentul își recapătă spațiu mental pentru creștere.  

„În familie, vindecarea începe când copilul aude «te cred, sunt cu tine, facem echipă» și nu mai aude doar «trebuie să te schimbi»” 

CITEȘTE ȘI:

Radu Leca: De ce „rebeliunea” adolescentului intră atât de des în conflict cu școala sau liceul de parcă ar fi două tabere opuse?

Radu Leca: 7 măști ale adolescentului consumator de marijuana

Radu Leca: Recunoașterea semnelor apărute cu 6 luni înaintea unei tentative de suicid la adolescenți

Frica de independență a adolescenților. Radu Leca: „E o reacție apărută din hiperprotecție”

Radu Leca: 7 minciuni ale adolescentului consumator