Psiholog: „Copiii părinților permisivi sunt mai predispuși să aibă o viață dificilă”
28 Ianuarie 2026
Radu Leca, cu expertiză în psihologie clinică și psihodiagnostic, competențe în psihoterapie de familie, psiho-nutritie, psihologie sportivă, psiho-dermatologie, coordonatorul Atelierelor de Ultrapsihologie/DrPsy, arată de ce nu se descurcă singuri adolescenții
Psiholog Radu Leca, propune următorul articol pentru adolescenți și părinți. Scopul articolului este să lumineze calea vietii presărată cu întrebări.
De ce un adolescent de 16–17 ani se încurcă în fața autorității, chiar și atunci când acasă pare sigur pe el?
În cabinet, dinamica arată simplu: autoritatea activează în corp un „test” de siguranță, nu un test de inteligență. În fața unui profesor, a unui polițist, a unui medic, a unui funcționar sau a unui adult străin, adolescentul nu citește doar cuvintele, ci scanează tonul, postura, privirea, ritmul întrebărilor.
Dacă în familie dialogul s-a construit pe frică, pe rușine, pe pedepse imprevizibile sau pe critici dese, sistemul nervos învață că greșeala costă. Iar în acel moment, creierul intră în mod de apărare, respectiv blocaj, confuzie, răspunsuri scurte, cedare rapidă, uneori minciuni reflexe doar ca să se termine.
Pentru părinte scena pare „neputință” sau „lipsă de maturitate”, însă pentru adolescent seamănă cu o alarmă internă care punctează faptul următor: „Ai grijă, urmează o sancțiune”. Părintele din disperare ajunge să își amenințe copilul.
„Când un copil se teme de greșeală, dialogul cu părintele sau autoritatea devine ca examen, nu se poate construi o relație nici academică și nici de familie”.
De ce unii adolescenți par ușor de manipulat, deși au păreri puternice și reacții intense?
Manipularea nu funcționează doar prin minciună, ci prin atingerea unei nevoi sensibile. Iar aici menționez apartenența, validarea, protecția, statutul, iubirea. Un adolescent care s-a simțit invizibil în familie, care a primit atenție mai ales când a creat probleme sau când a „performant”, rămâne flămând după confirmare.
Un adult abil sau un grup de egali simte imediat acest gol: oferă o propoziție dulce, o promisiune, o etichetă („ești special”, „doar tu mă înțelegi”), apoi cere ceva în schimb. Dacă adolescentul nu are exercițiul limitelor și al negocierii, schimbul pare firesc.
În psihoterapia de familie, se vede clar atunci când relația de acasă nu oferă un loc sigur pentru „nu”, adolescentul învață că iubirea se plătește.
„Cine nu a avut voie să spună nu în familie, spune da în lume ca să nu piardă”.
De ce un adolescent nu se descurcă într-un dialog simplu cu o persoană necunoscută, deși vorbește liber cu prietenii?
Prietenii vin cu reguli informale, cu limbaj apropiat, cu toleranță la stângăcii. Un necunoscut aduce o scenă cu miză: respect, imagine, consecințe. Aici se activează rușinea socială, nu doar emoția. Rușinea spune: „Dacă greșești, ești prost, ești mic, ești expus”.
În familiile în care greșeala a fost taxată cu ironie („Doamne, iar ai făcut-o lată”), adolescentul își pierde curajul de a întreba. În loc să ceară clarificări, se grăbește să scape, aprobă fără să înțeleagă, semnează, promite, acceptă. Din afară se vede lipsă de inițiativă; în interior se vede panică mascată.
„Curajul social crește acolo unde întrebările nu primesc drept răspuns nici macar un sunet”.
De ce autoritatea „apăsă butoane” mai tare decât părintele, chiar și în familii apropiate?
Autoritatea vine cu putere simbolică: note, sancțiuni, dosare, reguli, statut. Chiar dacă nu există pericol real, mintea adolescentului asociază autoritatea cu verdictul. În plus, adolescența înseamnă o luptă interioară între autonomie și dependență: adolescentul vrea să se desprindă, dar încă are nevoie de ghidaj. Când un adult străin vorbește apăsat, mintea poate trece rapid la scenariul „mai bine tac, altfel se înrăutățește”.
În psihoterapia de familie, se observă și altceva: dacă părintele a fost fie prea controlant, fie prea absent, adolescentul nu exersează o autonomie sănătoasă. Controlul excesiv fură inițiativa; absența fură modelul.
„Autonomia nu crește din împingere spre a face ceva, nici din abandon, crește din antrenament cu plasă de siguranță”.
De ce unii adolescenți par incapabili să ducă la capăt un task simplu în interacțiune cu un adult necunoscut?
Sau să ceară o informație, să programeze o consultație, să lămurească o problemă? Aici apare combinația dintre lipsa de experiență și anxietatea de performanță. Experiența se formează prin repetiție. Apeluri telefonice, întrebări la ghișeu, cereri în mod politicos, clarificări. Dacă părintele a făcut mereu totul „ca să fie mai repede”, adolescentul rămâne fără mușchiul social.
Dacă părintele a transmis mesaje de tipul „ai grijă să nu te faci de râs”, adolescentul rămâne fără curaj. Taskul în sine nu e greu, greu devine scenariul mental: „dacă mă întreabă ceva și nu știu, dacă mă ia peste picior, dacă mă ceartă, dacă mă blochez”.
„Un adolescent nu se teme de telefon, se teme de momentul în care nu știe ce să spună și nimeni nu-l salvează”.
De ce în unele familii adolescentul se simte mic în fața adultului, iar în alte familii se simte respectat chiar și când greșește?
Diferența stă în stilul relațional critică versus ghidaj, control versus colaborare, etichete versus feedback. Când părintele spune „ești leneș”, adolescentul se identifică cu eticheta și renunță. Când părintele spune „ai amânat și ai pierdut controlul pe timp, hai să vedem ce te-a blocat”, adolescentul învață să se observe și să schimbe.
În terapia de familie, se lucrează mult cu limbajul ton cald, limite clare, interes real pentru proces, nu doar pentru rezultat. Acolo unde există conversații regulate despre emoții, corp, frică, rușine și alegeri, adolescentul capătă un „vocabular al sinelui” care îl protejează de manipulare.
„Cuvintele pentru emoții devin centură de siguranță în relații”.
De ce un adolescent acceptă ușor presiuni din partea altora, inclusiv cereri riscante sau nedrepte?
Presiunea socială prinde rădăcină atunci când identitatea e fragilă și aprobarea devine moneda principală. În familiile unde iubirea pare condiționată de rezultate, adolescentul ajunge să creadă că valoarea se câștigă. Așa se creează terenul pentru manipulare: cineva oferă „valoare” la schimb pentru obediență. Un adolescent care nu a experimentat apartenența fără condiții se agață de orice promisiune de acceptare.
În psihoterapie, atenția merge către loialități invizibile: „dacă spun nu, pierd relația”, „dacă supăr, nu mai sunt iubit”, „dacă mă opun, sunt rău”. Aici se reconstruiește ideea că limitele protejează relațiile, nu le distrug.
„Relațiile sănătoase supraviețuiesc unui nu spus cu respect”.
De ce părinții se simt adesea frustrați: „La noi acasă vorbește urât, dar cu străinii tace”?
În spatele poveștii de familie stă un adevăr incomod: familia e locul în care adolescentul descarcă tensiunea acumulată în lume. Dacă în afara casei se ține tare, acasă își permite să cadă. Iar când părintele răspunde prin escaladare, ciclul se întărește: adolescentul învață că emoția mare produce conflict, nu sprijin.
Terapia de familie pune reflectorul pe reglajul emoțional: părinte calm, limită clară, curiozitate reală, reparare după ceartă. Nu e vorba de permisivitate, e vorba de conducere emoțională.
„Un părinte nu are nevoie de volum ca să fie auzit, are nevoie de prezență”.
De ce independența nu apare automat la 16–17 ani, deși societatea se așteaptă la „maturizare”?
Independența nu vine din vârstă, vine din competențe exersate: planificare, comunicare, rezolvare de probleme, toleranță la disconfort, curaj de a cere ajutor. Un adolescent care nu a avut ocazia să greșească în siguranță nu își construiește încredere internă. Un adolescent crescut între „lasă că fac eu” și „cum ai putut să fii așa neatent” ajunge fie dependent, fie defensiv.
În psihoterapie, se lucrează cu treceri graduale: responsabilități mici, clare, repetate, apoi din ce în ce mai autonome. Se lucrează și cu dialogul interior: în loc de „sunt varză”, se învață „m-am blocat, respir, întreb, reiau”.
„Maturitatea arată ca o serie de încercări imperfecte susținute de relații stabile”.
De ce conexiunea părinte–adolescent rămâne nucleul, chiar dacă adolescentul pare să respingă apropierea?
Pentru că relația de atașament funcționează ca bază de lansare. Când adolescentul simte că acasă există respect, ascultare, limite coerente și reparare după tensiuni, lumea devine mai puțin amenințătoare. Un adolescent conectat negociază mai bine, cere clarificări, verifică informații, simte „ceva nu e în regulă” când cineva îl împinge. Conexiunea nu înseamnă lipsă de reguli; înseamnă reguli puse fără umilire.
În terapia de familie, scopul nu e controlul adolescentului, ci securizarea relației: părinte ferm și cald, adolescent văzut ca persoană în devenire, nu ca problemă de rezolvat.
„Când legătura e sigură, autonomia devine firească, nu forțată”.
CITEȘTE ȘI:
Frica de independență a adolescenților. Radu Leca: „E o reacție apărută din hiperprotecție”
Radu Leca: 7 măști ale adolescentului consumator de marijuana
Radu Leca: Recunoașterea semnelor apărute cu 6 luni înaintea unei tentative de suicid la adolescenți
