Sindromul copilului risipitor: ce spun studiile despre respingerea parentală și sănătatea mintală

Așa ia naștere ceea ce specialiștii numesc, neoficial, „sindromul copilului risipitor”, un concept care descrie acei fii sau fiice care se îndepărtează pentru a-și salva starea de bine.

Deși nu este un diagnostic psihologic, termenul surprinde situațiile în care dinamica familială devine atât de tensionată sau toxică, încât prezența constantă în acel mediu produce suferință.

SURSA FOTO: freepik.com@pvproductions

Criticile permanente, lipsa de sprijin, neglijarea emoțională, favoritismele sau anularea identității pot transforma familia într-un spațiu nesigur.

Pentru mulți, plecarea nu este o formă de revoltă, ci un act de supraviețuire afectivă. Rămânerea într-un cadru disfuncțional poate duce la anxietate, stimă de sine scăzută, confuzie și un sentiment profund de vinovăție. Distanța, în schimb, permite reconstrucția identității, recâștigarea demnității și stabilirea unor limite sănătoase.

„Sindromul copilului risipitor”

Deși „sindromul copilului risipitor” nu apare în manualele de specialitate, există dovezi științifice care arată cum stilurile parentale negative — respingerea, controlul excesiv sau neglijența emoțională — influențează sănătatea psihologică a copiilor, în special în adolescență.

De exemplu, un studiu realizat pe adolescenți cu vârste între 12 și 18 ani a arătat că, atunci când există respingere parentală — fie din partea mamei, fie din partea tatălui — anxietatea, stresul sau depresia părinților se asociază cu un nivel mai scăzut al bunăstării, o calitate a vieții redusă și mai multe probleme emoționale la copii.

Un alt studiu a evidențiat că stilurile parentale marcate de respingere și control scad stima de sine a adolescenților, ceea ce crește riscul de crize psihologice, dereglare emoțională sau probleme de comportament.

Drumul nu este lipsit de durere. Apar întrebări incomode: „Fac bine?”, „Îi rănesc?”, „Oare mă vor mai primi înapoi?”. Dar, uneori, distanțarea este tocmai gestul care pune capăt unei căutări zadarnice de validare din partea celor care nu pot, sau nu vor, să o ofere.

Îndepărtarea de familie poate fi o formă de autocurăţire, o decizie matură și curajoasă. Nu reprezintă o fugă, ci o revendicare a propriei sănătăți emoționale. Iar apropierea ulterioară, dacă se întâmplă, vine dintr-un loc mai stabil și mai conștient.

CITEȘTE ȘI

„Am studiat peste 200 de copii și am observat că cei mai fericiți au părinți care fac 9 lucruri cu ei în fiecare dimineață”, susține o cercetătoare în parenting

Copiii care „practică” neascultarea pot deveni adulți mai de succes decât ceilalți. Psiholog: „Uneori este rău să fii atât de bun!”

7 abilități de viață pe care părinții și bunicii ar trebui să le predea copiilor urgent, avertizează un psiholog pentru copii

Un expert în parenting explică trei lucruri pe care să le faci zilnic ca să crești copii cu un caracter puternic: „Există multe sfaturi și metode, dar tu ai nevoie să ții minte aceste direcții simple”