Simulare Bacalaureat 2026. Ce subiecte au primit elevii
29 Ianuarie 2026
Radu Leca, cu expertiză în psihologie clinică și psihodiagnostic, competențe în psihoterapie de familie, psiho-nutritie, psihologie sportivă, psiho-dermatologie, coordonatorul Atelierelor de Ultrapsihologie/DrPsy, arată că telefonul rămâne „lipit de mâna” copiilor fiindcă interdicția din școală schimbă locul unde se folosește, nu și motivul pentru care îl folosește.
Psiholog Radu Leca propune următorul articol pentru adolescenți și părinți: telefonul și copiii.
Telefonul rămâne „lipit de mână” fiindcă interdicția din școală schimbă locul unde se folosește, nu și motivul pentru care copilul îl folosește. Pentru mulți copii, telefonul funcționează ca un reglaj emoțional rapid, reduce plictiseala, anxietatea, rușinea, stresul și dă instant senzația de conectare și control.
În plus, aplicațiile sunt construite pe recompense dese și imprevizibile (notificări, like-uri, clipuri), iar creierul învață repede „aici primesc ceva bun acum”, așa că dorința revine puternic după ore, ca un efect de „recuperare”.
De ce rămâne telefonul „lipit de mână” chiar după ce școala a interzis accesul?
Interdicția schimbă contextul, nu schimbă funcția psihologică a telefonului în viața copilului. Liniștire rapidă, evitarea disconfortului, stimulare constantă, sentiment de apartenență. Din perspectivă clinică, telefonul devine un regulator emoțional extern, folosit când copilul trăiește neliniște, rușine, plictiseală, respingere, presiune de performanță. Când școala închide ușa, copilul deschide fereastra imediat ce revine în mediul familiar, fiindcă acolo rutina rămâne aceeași, iar creierul urmărește drumul cel mai scurt spre ușurare.
În psihoterapia de familie, comportamentul are logică sistemică: telefonul reduce tensiunea pe termen scurt, iar familia respiră mai ușor pentru moment, deci obiceiul se întărește. Interdicția școlară seamănă cu o dietă impusă în timpul zilei, urmată de „foame” seara, când controlul extern dispare și intră în scenă reflexele.
„Când școala taie accesul, familia vede efectul de rebound: dorința nu scade, dorința se comprimă și izbucnește acasă”.
De ce regula „fără telefon” aprinde conflictul în loc să aducă liniște?
Regula strictă fără conectare emoțională activează lupta pentru autonomie, iar copilul transformă telefonul într-un steag de independență.
În parenting, limita eficientă are structură și sens: ce se întâmplă, de ce se întâmplă, când se întâmplă, ce urmează dacă regula se încalcă, iar tonul rămâne ferm și calm. Când regula vine ca verdict, copilul aude „nu ai încredere în tine”, „nu ai control”, „nu ești în siguranță”, iar reacția devine opoziție, negociere agresivă, ascundere, minciună, conturi secrete, prieteni folosiți ca intermediar.
În psihoterapia de familie, simptomul migrează: telefonul dispare din sufragerie și apare în baie, sub pătură, în drum spre școală, în timpul nopții. Acolo unde adultul urmărește obediența, copilul urmărește libertatea; fără o relație suficient de sigură, libertatea se exprimă prin încălcarea regulii.
„Regula fără relație intră în scenă ca un polițist; copilul răspunde ca un contrabandist și își numește strategia ‘supraviețuire’.”
De ce telefonul câștigă competiția cu teme, somn și conversație?
Aplicațiile livrează recompensă intermitentă: uneori apare un mesaj, alteori un like, alteori un clip perfect, iar incertitudinea ține creierul agățat. În termeni clinici, copilul învață asocierea dintre ecran și reducerea disconfortului, iar această asociere devine automatism. Sarcinile școlare cer efort susținut și amânarea recompensei, în timp ce telefonul oferă recompensă imediată, deci balanța se înclină spre ecran.
În familie, dacă seara arată ca o succesiune de comenzi, critici, corectări și grabă, telefonul devine „camera personală” în care copilul se simte competent, văzut, amuzat. Telefonul nu concurează doar cu școala, concurează cu atmosfera din casă și cu starea internă a copilului.
„Creierul nu alege ce e sănătos, alege ce calmează repede; apoi numește calmul ‘nevoie’”.
De ce anxietatea socială și rușinea fac ecranul atât de atrăgător?
Online, copilul controlează imaginea: selectează poze, editează răspunsuri, șterge mesaje, evită priviri, evită pauze stânjenitoare. Pentru un copil cu anxietate socială, interacțiunea față în față aduce risc de evaluare, iar telefonul aduce distanță și control.
În psihoterapia de familie, apar des povești cu tachinare, excludere, grupuri de chat care rănesc, comparații constante, iar copilul învață să caute „tribul” digital ca antidot. În loc să exerseze toleranța la disconfort social, copilul își construiește o bulă în care poate fugi oricând. Interdicția în școală nu șterge frica de colegi, doar scoate instrumentul de anestezie pentru câteva ore, iar după program copilul recuperează cu intensitate.
„Ecranul devine mască elegantă pentru rușine; masca protejează, însă nu vindecă”.
De ce plictiseala ajunge să sperie și cum intră familia în cercul vicios?
Plictiseala are rol psihologic: pregătește teren pentru imaginație, inițiativă, joc, reflectare. Când copilul a fost obișnuit cu stimulare constantă, plictiseala se simte ca gol, iar golul se simte ca anxietate. În multe familii, programul este plin, iar când apare un spațiu liber, nimeni nu știe ce să facă cu el; telefonul umple instant.
Dacă adultul oferă ecran ca să obțină liniște, iar copilul oferă liniște ca să primească ecran, se formează un contract tăcut: pace contra conectare.
Pe termen scurt, casa devine mai tăcută; pe termen lung, crește iritabilitatea, scade toleranța la frustrare, conversațiile devin mai rare, iar copilul are tot mai puține repere interne pentru auto-calmarе.
„Plictiseala este ușa spre sine; telefonul închide ușa și lasă doar soneria”.
De ce interdicția școlară nu atinge problema somnului și a oboselii cronice?
Mulți copii intră în ziua de școală deja obosiți, fiindcă seara telefonul prelungește trezirea prin lumină, noutate și conversații fără capăt. Oboseala scade autocontrolul, crește impulsivitatea și amplifică nevoia de recompensă rapidă, iar telefonul devine alegerea „logică” pentru un creier epuizat.
În terapie, se vede un lanț simplu: copilul stă pe telefon noaptea, se trezește greu, are iritabilitate, intră în conflict, apoi folosește telefonul ca să se liniștească după conflict. Interdicția din școală nu rupe lanțul dacă familia nu reorganizează seara: rutină stabilă, spațiu fără ecrane, predictibilitate, modelare din partea părinților.
„Somnul este banca de rezerve a autocontrolului; telefonul intră în bancă și joacă toate minutele”.
De ce contează atât de mult modelul părinților și al fraților?
Copilul învață prin imitare și prin normele implicite ale casei: cine primește atenție, ce este considerat acceptabil, cum arată relaxarea. Când părintele verifică notificări la masă, în mașină, în pauzele dintre propoziții, copilul învață că atenția fragmentată este „normalul”. Dacă părintele cere copilului disciplină digitală, însă el însuși stă lipit de ecran, mesajul real devine: regula este pentru cei mici, nu pentru cei mari.
În psihoterapia de familie, telefonul ajunge al treilea membru al relației: stă între părinte și copil, întrerupe contactul vizual, reduce dialogul, scade curiozitatea reciprocă. Când copilul simte că trebuie să concureze cu ecranul adultului, el alege competiția pe terenul ecranului.
„Copilul nu urmează predica despre ecrane; copilul urmează liturghia zilnică a degetului care derulează”.
De ce unele familii văd telefonul ca simptom, nu ca rădăcină?
În terapie apare frecvent situația în care telefonul acoperă altceva: tensiune între părinți, certuri, separare emoțională, depresie parentală, stres financiar, absență, muncă multă, critică excesivă. Copilul simte clima emoțională chiar când nimeni nu spune nimic, iar telefonul devine cortină și dop pentru emoții.
Dacă familia se întâlnește seara doar ca să discute teme, note și greșeli, copilul asociază contactul cu evaluare, iar telefonul devine singurul loc fără evaluare. În astfel de sisteme, lupta cu telefonul înseamnă lupta cu mecanismul de stabilizare al familiei; când telefonul dispare, apar la suprafață conflictele reale.
„Simptomul digital ține familia în echilibru precar; dacă îl rupi brutal, echilibrul se rupe odată cu el”.
De ce interdicțiile cresc „economia ascunsă” a ecranului și cum se vede asta clinic?
Când copilul se simte controlat, creativitatea se mută spre evitarea controlului: parole schimbate, istorice șterse, aplicații mascate, două conturi, telefon împrumutat, laptop folosit ca înlocuitor. Această dinamică erodează încrederea și crește distanța emoțională, iar părintele devine detectiv, nu aliat.
În psihoterapia de familie, detectivul din părinte produce un copil mai secret, iar copilul secret produce un părinte mai rigid; cercul se închide. Soluția terapeutică urmărește transparență și colaborare: acorduri clare, audit periodic, consecințe aplicate fără umilire, spațiu pentru repararea încălcării.
„Când adultul joacă ‘polițist bun’, copilul joacă ‘hacker’; relația pierde, tehnologia câștigă”.
De ce funcționează mai bine un plan de familie decât o interdicție singulară?
Un plan de familie redesenează rutina: ore de ecran, ore fără ecran, zone fără ecran, ritualuri de conectare, activități de înlocuire, reguli pentru adulți și copii.
În psihoterapia de familie, accentul cade pe predictibilitate și pe alianță: copilul știe când are acces și când nu are acces, iar părintele știe cum reacționează când regula se rupe.
Parentingul devine mai puțin despre confiscare și mai mult despre antrenament al autocontrolului: copilul exersează amânarea, exersează pauza, exersează revenirea la corp prin mișcare, exersează conversația. Interdicția școlară ajută doar dacă familia creează un mediu care susține aceeași direcție, altfel copilul trăiește două lumi: una cu restricție și una cu libertate totală, iar tranziția între lumi crește consumul.
„Familia nu are nevoie de un zid împotriva ecranului, familia are nevoie de un pod spre viață”.
De ce merită privită și partea de sănătate mintală, nu doar disciplina?
Când un copil rămâne blocat în telefon, uneori se vede un semn de anxietate, depresie, ADHD, dificultăți de învățare, traumă relațională, doliu, singurătate, lipsă de competențe sociale. Telefonul oferă evitarea simptomelor, iar evitarea menține simptomele.
În psihoterapia de familie, investigația blândă este esențială: ce simte copilul înainte să ia telefonul, ce simte când telefonul dispare, ce evenimente au schimbat obiceiul, ce se întâmplă în relațiile din clasă, ce se întâmplă între părinți. Când familia înțelege funcția, intervenția devine mai inteligentă: limite plus sprijin emoțional, nu limite plus rușine.
„Telefonul nu este doar obiect, este răspuns; întrebarea clinică sună așa: la ce întrebare emoțională răspunde copilul prin ecran?”
CITEȘTE ȘI:
Radu Leca: De ce nu se descurcă singuri adolescenții
Frica de independență a adolescenților. Radu Leca: „E o reacție apărută din hiperprotecție”
