Ce spune un specialist în parenting despre piesa fraților Velea. „Să pui astfel de mesaje în gura unor copii este neadecvat. Punct”

Printre cei care au criticat versurile pe care copiii artiștilor Antonia și Alex Velea le cântă se află și Urania Cremene, specialist în parenting.

Aceasta a subliniat că expunerea copiilor la astfel de mesaje ridică probleme care țin de protejarea copilăriei și de responsabilitatea adulților în selectarea conținutului muzical și media. 

Declarațiile vin pe fondul unei dezbateri ample în spațiul online, unde piesa „Mamacita” a devenit virală pe platforme precum TikTok și YouTube, generând opinii împărțite între cei care o consideră o simplă expresie artistică și cei care vorbesc despre o expunere inadecvată a copiilor la conținut adult.

„Hai, nu vă mai aprindeți, e doar un cântec. Și noi am crescut cu B.U.G. Mafia și Paraziții și n-am pățit nimic.”
Am auzit argumentul ăsta de zeci de ori zilele astea, de când internetul fierbe pe tema piesei lansate de frații Velea.
Și, ca să fie clar de la început: nu vorbesc din vârful unui turn de fildeș. Am ascultat de toate: de la rock și pop până la rap, trap și hip-hop, internațional și autohton. Am trecut prin versuri dure, misogine, violente, am vibrat la ele, le-am fredonat.
A fost o vreme pentru toate. Dar exact aici e problema: acum, copiii sunt puși să cânte ce noi abia reușeam să digerăm la 18-20 de ani.
Când niște copii cântă „mă duc în club și-o s-o fac a mea”, nu mai vorbim doar despre „gusturi muzicale”. Aici vorbim despre neprotejarea copilăriei.

Să pui astfel de mesaje în gura unor copii este neadecvat. Punct.
Nu pentru că muzica ar fi „diavolul”, nu pentru că suntem generația de părinți panicați, ci pentru că le dăm copiilor un text pe care nu au instrumentele emoționale și cognitive să-l înțeleagă și să-l filtreze.
Și mai e ceva ce uităm când spunem „și noi am ascultat și suntem bine”: Noi nu aveam internet în buzunar. Nu aveam feed-uri care să ne repete același mesaj de 100 de ori pe zi. Nu aveam algoritmi care să ne împingă, non-stop, aceeași imagine despre relații, sex, putere, „valoare”. Noi prindeam o piesă pe o casetă, o ascultam la un walkman obosit, eventual pe ascuns de părinți. Nu aveam videoclipul la un click distanță, nu trăiam cu el învârtindu-ni-se pe repeat pe TikTok, YouTube, Insta, în stories, în shorts și în Reels.

Copiii noștri, însă, trăiesc în altă lume. Ei nu doar „aud” versuri. Sunt scăldați în mesaje, non-stop.
Sunt formați de ele. Încet, subtil, repetitiv.

De aceea discuția nu mai poate rămâne la nivelul „am pățit noi ceva?”. Mai corect ar fi să ne întrebăm: „Ce se întâmplă cu un copil de 7, 8, 10 ani când, ani la rând, crește cu refrenul ‘o fac a mea’ în fundal?”
Nu, nu o să i se întâmple ceva spectaculos de a doua zi. Nu se vede cu ochiul liber. Dar se adună în felul în care înțelege respectul în relații. Cum percepe limitele celuilalt. Ce crede că „e ok” să ceri sau să iei de la altă persoană. Ce i se pare „cool” sau „normal” în iubire, sex, relații de putere.

Nu putem controla internetul, industria muzicală sau ce ajunge „trending”. Nu putem merge după fiecare influencer să-i corectăm versurile, glumele sau contentul. Nici nu trebuie. Dar putem controla ceva mult mai important: relația noastră cu copiii, ce le punem noi pe masă, ca alternativă.

Ce normalizăm prin felul în care trăim, vorbim, iubim, ne certăm și ne împăcăm în fața lor.
Nu sunt aici să cer interzicerea piesei. A interzice, fără dialog, e cea mai sigură cale să o transformi în fructul oprit, cu și mai multă atracție. Aş cere însă ceva mai mult discernământ când e vorba despre astfel de mesaje rostite de copii.
Sunt aici să întreb: Cum folosim noi, ca părinți, astfel de momente ca să deschidem conversații care contează? Conversații despre ce înseamnă respectul într-o relație, dincolo de versuri catchy, unde se termină „gluma” și începe abuzul. Ce e potrivit pentru vârsta lor și ce nu.
Rolul nostru nu este să-i creștem într-un glob de cristal, departe de orice formă de realitate. Rolul nostru este să fim filtru. Să fim traducători. Să punem context. Da, vor ajunge să asculte și muzică explicită. Așa cum am ascultat și noi. Dar avem două mari puteri.
Puterea de a amâna momentul în care sunt expuși la anumite mesaje şi puterea de a-i echipa, din timp, cu repere solide: ce este consimțământul, ce înseamnă limitele personale, cum arată o relație sănătoasă, cum arată lipsa de respect mascată în „glume” sau „versuri tari”.
Copiii nu ne ascultă mereu când le spunem „spală-te pe dinți” sau „închide telefonul”. Dar ne ascultă fără să vrem, în fiecare secundă, când ne aud cum vorbim între noi în cuplu. Copiii văd ce comentarii facem la un film sau la un clip şi ne observă cum judecăm sau respectăm pe cineva mai vulnerabil.
Acolo începe, de fapt, educația: în felul în care trăim, nu doar în ce le predicăm. De aceea, nu e suficient să scoatem o piesă din playlist. Important este să rămânem în playlist-ul lor interior ca voce de încredere: să fim acolo, să întrebăm, să ascultăm, să nu-i umilim pentru ce le place, dar nici să nu ridicăm din umeri și să zicem „lasă, că e doar un cântec. E ok”. Nu e.

În fond, dacă până și florile cresc diferit în funcție de muzica din încăpere, imaginați-vă cât de mult modelează un copil versurile pe care le aude pe repeat, ani la rând. Și atunci, poate că întrebarea nu mai e „de ce ne agităm pentru un cântec?”, ci „ce fel de lume construim, vers cu vers, pentru copiii noștri?”, este mesajul transmis de Urania Cremene.

CITEȘTE ȘI Critici după lansarea piesei cântată de copiii lui Alex Velea și Antonia. „Nu m-a șocat, ci m-a durut mai degrabă cât de normal pare”