De ce ajunge un adolescent „cuminte” să îmbrățișeze comportamentul negativ? Radu Leca: „Creierul caută intens statut, apartenență”

Psiholog Radu Leca propune următorul articol pentru adolescenți și părinți: adolescenții și comportamentele negative.

De ce ajunge un adolescent „cuminte”, crescut într-o familie cu resurse medii, să îmbrățișeze comportamentul negativ și să își construiască identitatea din haine scumpe și gadgeturi? 

În adolescență, creierul caută intens statut, apartenență și semnale rapide de valoare, iar obiectele devin limbaj social. În curtea școlii, un logo vizibil și un telefon nou transmit mesajul „contezi” fără explicații, în timp ce bunul-simț și caracterul rămân invizibile, fiind greu de măsurat și rar aplaudate public. Un copil bun ajunge să simtă că bunătatea lui nu produce ecou, iar ecoul devine combustibil pentru alegeri.

În psihologia de familie, adolescența aduce o renegociere a loialității: copilul își iubește părinții, iar în același timp își dorește tribul lui, iar tribul cere uniforme, cuvinte, atitudini, uneori chiar rigiditate și dispreț. Când mediul școlar valorizează „cine e tare” mai mult decât „cine e corect”, adolescentul învață repede că imaginea câștigă teren în fața conținutului.

„Adolescentul nu fuge de familie fiindcă nu o iubește, ci fiindcă vrea să fie văzut de lume, iar lumea cere semne simple de existență a sa în structura familiei”.

Cum devine opulența un fel de megafon pentru emoții pe care adolescentul nu le rostește direct?

Mulți adolescenți trăiesc anxietate, rușine, frică de respingere, sentiment de inferioritate, iar emoțiile se ascund sub o mască strălucitoare. Haina scumpă, pantoful exclusivist, căștile premium și telefonul de ultimă generație ajung să spună „nu ataca”, „nu mă umili”, „am putere”, „aparțin”. Când un copil nu are antrenament în exprimarea emoțiilor în cuvinte, el își îmbracă mesajul în obiecte și îl livrează fără conversație.

În familie, discuțiile despre trăiri se pierd ușor în program, în griji, în corectări, iar adolescentul învață că vulnerabilitatea aduce fie morală, fie minimizare. Obiectul nu critică, nu contrazice, nu ridică sprânceana, doar stă acolo și susține imaginea.

„În multe case, emoția primește sfat înainte să primească ascultare, iar copilul își mută emoția deasupra drobului de sare din poveste”.

De ce îl atrage structura negativă a colegilor bogați, chiar când simte în interior că nu seamănă cu ea?

Structura negativă are un avantaj toxic: promite control și protecție într-un mediu competitiv. Un grup cu bani, influență și reputație transmite ideea de imunitate: „noi nu pățim nimic”, „noi decidem”, „noi conducem”. Pentru un adolescent din resurse medii, apropierea de grupul dominant oferă o scurtătură spre prestigiu, iar prestigiul calmează fricile legate de acceptare.

Când liderii de grup arată cinism, dispreț, agresivitate verbală, încălcarea regulilor, adolescentul înțelege că acel stil primește atenție, iar atenția se simte ca iubire în formă brută.

În psihologia de familie, copilul crescut cu valori stabile intră uneori într-o etapă de testare: caută limitele lumii, caută reacții, caută un „cine sunt” separat de familie, iar modelul strident câștigă fiindcă se vede de la distanță.

„Adolescentul se lipește de putere când nu are cuvinte pentru neputință; puterea de grup devine pansament peste îndoială, 100% seductiva și autonomă”.

Cum ajunge un copil să își uite rădăcinile pozitive fără să își dea seama, pas cu pas?

Schimbarea rareori începe cu un gest mare, începe cu micro-adaptări: un râs forțat la o glumă crudă, o replică disprețuitoare ca să nu pară „fraier”, o minciună despre prețul unui obiect, o poză aranjată pentru validare. Apoi apare normalizarea: comportamentele negative repetate în grup devin „stil”, iar conștiința se tocește prin expunere.

Acasă, adolescentul păstrează două fețe: una „bună” pentru familie, una „tare” pentru colegi, iar dualitatea obosește și îl face iritabil. În familia cu resurse medii, părinții ajung să muncească mult, iar timpul de conectare scade, iar spațiul rămas se umple cu logistică și reproș. În lipsa conversațiilor profunde, valorile rămân în aer ca niște postere, nu ca reflexe zilnice.

„Valorile fără relație ajung decor pentru piese de teatru create de studenti traumatizati, relația fără valori ajunge haos; adolescentul are nevoie de ambele ca să rămână întreg”.

De ce comportamentul negativ se prinde mai repede decât comportamentul cooperant în mediile de adolescenți?

Negativul oferă recompensă imediată: râsete, teamă în ceilalți, atenție, statut, senzația de control. Cooperarea oferă recompensă lentă: încredere, respect, relații stabile, iar adolescența preferă adesea rapidul, fiindcă impulsul și emoția domină. În plus, comportamentul negativ creează spectacol, iar spectacolul adună public.

În grupurile unde există bani mulți, spectacolul primește amplificare prin acces: ieșiri scumpe, obiecte rare, influenceri, evenimente, iar adolescentul ajunge să confunde accesul cu valoarea umană.

În psihologia de familie, lipsa unor limite ferme și calde acasă lasă adolescentul să caute limite în afara casei, iar grupul dominant oferă limite prin presiune și intimidare.

„Când copilul nu simte fermitate calmă acasă, va numi fermitate agresivă drept forță”.

Ce rol joacă rușinea socială și comparația economică în felul în care adolescentul se raportează la colegii bogați?

Rușinea economică nu înseamnă sărăcie, înseamnă frica de a părea „mai puțin”. Un adolescent din resurse medii ajunge să își analizeze telefonul, pantofii, geaca, vacanțele, iar comparația îl mușcă din interior. Când colegii bogați își etalează viața, ei nu afișează doar obiecte, afișează ierarhie. Iar adolescentul, ca să nu simtă inferioritate, încearcă să urce rapid în ierarhie prin asociere sau imitare. În familie, dacă se evită discuțiile despre bani, despre limite, despre valoare personală, adolescentul rămâne singur cu concluzii crude: „fără bani nu contez”.

Psihologia de familie arată că sentimentul de valoare se formează din privirea părinților și din competențe reale, iar când competențele nu primesc lumină, obiectele devin reflectoare.

„Când adolescentul se rușinează de nivelul familiei, el cere de fapt să fie reasigurat că iubirea nu are preț”.

Cum se vede conflictul dintre loialitatea față de familie și nevoia de validare din grup, în viața de zi cu zi?

Apare tensionarea atmosferei acasă: replici scurte, iritare, „nu mă înțelegeți”, retragere în cameră, negociere dură pentru bani, ascunderea achizițiilor, apariția secretelor. Părintele simte pierdere de control și intră în critică, adolescentul simte atac la identitate și intră în defensivă.

În multe familii, conversația se mută pe terenul obiectelor: „iar vrei”, „nu meriți”, „ai tot”, iar terenul emoțiilor rămâne neexplorat: frica de respingere, dorința de statut, invidia, nesiguranța, singurătatea. 

Fără un dialog coerent, adolescentul își definește valorile după cei care vorbesc cel mai tare, nu după cei care îl iubesc cel mai mult.

„Când părintele se luptă cu obiectul, pierde copilul; când părintele se interesează de sens, câștigă conversația logică și argumentativă”.

Cum se transformă presiunea de imagine în comportament negativ concret, dincolo de haine și gadgeturi?

Pentru a susține imaginea, adolescentul intră în scenarii de risc: ironizează colegi mai slabi, participă la umiliri, distribuie zvonuri, manipulează prietenii, își calcă promisiunile, își atacă profesorii, își anulează empatia. În grupurile unde banii rezolvă consecințe, apare o lecție periculoasă: „regulile se negociază”, iar adolescentul din resurse medii ajunge să creadă că lipsa de consecințe reprezintă dovada de superioritate.

În psihologia de familie, copilul bun are adesea o conștiință activă, iar când începe să se abată, apare disonanța: se simte vinovat, apoi justifică, apoi repetă, iar vinovăția scade. Familia observă schimbarea în limbaj, în dispreț, în lipsa de responsabilitate, în minciuni, iar reacțiile dure cresc.

„Comportamentul negativ crește în umbra justificărilor; prima victorie a familiei se numește responsabilitate fără umilire”.

Ce au de făcut părinții când văd că adolescentul alunecă spre grupuri cu structură negativă și își măsoară valoarea în obiecte?

Ajută o reorientare a familiei de la control la relație și limite. Relația înseamnă timp predictibil împreună, fără interogatoriu, cu întrebări clare despre viața lui și despre cum se simte în grup. Limitele înseamnă reguli despre bani, cumpărături, ore, respect, limbaj, consecințe coerente, fără amenințări dramatice și fără negocieri interminabile.

În psihologia de familie, un adolescent se liniștește când părintele rămâne stabil: spune „nu” fără furie, spune „da” cu discernământ, explică valorile în exemple concrete: generozitate, muncă, modestie, respect, grijă față de ceilalți. Contează și reparația: părintele recunoaște propriile derapaje, cere iertare când a rănit, arată că demnitatea se păstrează și în conflict.

„Copilul nu are nevoie de părinți perfecți, are nevoie de părinți consecvenți și disponibili, care nu se sperie de furtuna hormonală prin care preadolescentii și adolescenții trec”.

Cum revine adolescentul la rădăcini pozitive fără să simtă că pierde statutul și prietenii?

Rădăcinile nu înseamnă întoarcere la copilărie, înseamnă integrare: adolescentul își păstrează dorința de stil și autonomie, iar învață să nu își vândă caracterul pentru aplauze rapide. Familia îl ajută să găsească surse reale de prestigiu: competențe, proiecte, sport, artă, voluntariat, job part-time, mentorat, grupuri cu standarde sănătoase.

Când adolescentul trăiește respect autentic într-un mediu sănătos, atracția pentru negativ scade, fiindcă nu mai pare singura cale de a conta. În psihologia de familie, identitatea se stabilizează când copilul se simte văzut și când reușește în pași măsurabili, iar succesul real bate spectacolul în timp.

„Când adolescentul câștigă un loc în lume prin ce face, nu prin ce afișează, liniștea lui devine mai scumpă decât orice obiect expus”.

CITEȘTE ȘI:

Radu Leca, despre accesarea pornografiei de către adolescenți: „Când părintele tace, copilul înțelege că subiectul aduce pericol”

Adolescenții și tinerii adulți analfabeți funcționali. Radu Leca: Copilul care nu a fost ascultat va citi cu ochii, nu cu mintea

Radu Leca: Plecarea tânărului adult de acasă. Temerile mamei

Radu Leca: De ce „rebeliunea” adolescentului intră atât de des în conflict cu școala sau liceul de parcă ar fi două tabere opuse?

Radu Leca, despre relația tată-adolescent: „Ajunge să cumpere pacea cu moneda limitelor, iar factura vine mai târziu”