În societatea noastră, pierderea unui copil rămâne una dintre cele mai devastatoare traume pe care oamenii o pot experimenta. Cifrele dezvăluie amploarea suferinței pe care o poate aduce.
Într-un an, aproximativ 10.000 de copii cu vârsta cuprinsă între 1 și 14 ani au fost înmormântați în Statele Unite, fiecare caz ascunzând în spatele său o durere inexprimabilă și un impact pe multiple planuri.
„Pierderea unui copil este considerată apogeul stresului la care poate fi supusă o persoană”, explică Deborah Carr, Ph.D., președinta Departamentului de Sociologie de la Universitatea din Boston. Într-adevăr, această pierdere zguduie temelia echilibrului psihologic și biologic al părinților, provocând o serie de reacții unice și complexe.
Pe lângă durerea profundă și continuă care îi cuprinde, părinții care traversează acest dezastru se confruntă cu o serie de răspunsuri biologice neașteptate. Cercetările recente arată că nivelurile de stres și anxietate cresc semnificativ în cazul acestor persoane, putând afecta sistemul imunitar și potențial predispunându-le la probleme de sănătate pe termen lung. „Corpurile noastre sunt conectate la emoțiile noastre în mod profund, iar pierderea unui copil declanșează o avalanșă de reacții chimice care pot influența negativ sănătatea părinților”, adaugă dr. Carr.
Pe lângă suferința biologică, impactul psihologic nu poate fi subestimat. Profesorul John Davis, un psiholog de marcă, subliniază că „părinții care își îngroapă copiii pot dezvolta stări severe de depresie și anxietate, cu potențialul de a provoca traume de durată.” Sentimentele de vinovăție, neputință și pierdere a controlului pot fi copleșitoare, amplificând și mai mult agonia experienței lor.
Cu toate acestea, durerea nu se oprește aici. Societatea în sine poate adăuga un strat suplimentar de dificultate prin stigmatizare. Părinții aflați în această situație se pot simți izolați, poate chiar judecați pentru incapacitatea de a-și proteja propriul copil. Oamenii din jurul lor pot să nu înțeleagă întotdeauna complexitatea emoțiilor pe care le trăiesc, ducând la sentimente de alienare și marginalizare.
Trauma imprimată de pierderea unui copil se deosebește, într-adevăr, în intensitate și complexitate. Amintirile străbat ca râuri nesfârșite, iar speranțele rămase nestinse se transformă în faruri în noaptea interioară. Așa cum subliniază Fiona MacCullum, Ph.D., expert în psihologie clinică la prestigioasa Universitate Queensland din Australia, „drumul de zi cu zi este presărat cu capcane emoționale, iar întrebări aparent nevinovate, precum 'cCâți copii ai?' devin catalizatori ai suferinței profunde”.
Într-un astfel de mediu, poteca durerii se încâlcește adesea în jurul inimilor rămase pustii. Într-o incursiune interioară, se dezvăluie faptul că procesul de doliu este întins în timp, mai lung și mai complicat. Umbra traumei, care se întinde ca o amprentă pe suflet, poate declanșa revărsări de suferință recurente sau chiar permanente, un război interior al emoțiilor subsumate.
„Moartea unui copil aduce o panoplie de provocări, o coregrafie continuă a luptelor individuale și familiale. Întrebări aparent banale se transformă în grenade emoționale”, dezvăluie Fiona MacCullum. De la acest punct de vulnerabilitate, unii găsesc căi de a coabita cu absența, transformând doliul într-o energie care îi înalță. În contrast, alții navighează într-o căutare permanentă de sens, explorând labirintul complex al întrebărilor fără răspuns.
În anul 2018, Frank Infurna, Ph.D., alături de colaboratorii săi, a cercetat adânc starea de sănătate generală și vitalitatea fizică a 461 de părinți care au înfruntat în tăcere golul provocat de pierderea propriilor copii, de-a lungul unui deceniu. „Am descifrat o ușoară coborâre, urmată de o revenire treptată sau chiar o recuperare în timp”, dezvăluie Infurna, cercetător în domeniul rezistenței la evenimentele stresante majore la prestigioasa Universitate de Stat din Arizona. Capacitatea de funcționare fizică s-a axat pe abilitatea unei persoane de a îndeplini sarcini zilnice variate și „nu am identificat schimbări semnificative în acest aspect”, a completat el. Cu toate acestea, în momentul în care auto-raportările părinților în doliu au fost supuse analizei – indiferent dacă aceștia au resimțit frecvent stări de boală sau dacă au anticipat o îmbunătățire sau o deteriorare a stării lor de sănătate – Infurna a identificat o percepție fragilă asupra sănătății.
În mod similar tuturor situațiilor de dureri profunde, trauma generată de pierderea unui copil poate declanșa simptome fizice, precum dureri abdominale, contracții musculare, dureri de cap și chiar sindromul colonului iritabil. Un set restrâns de studii a scos la lumină legături subtile între durerea nerezolvată și afectarea imunității, dezvoltarea cancerului și transformări genetice de lungă durată la nivel celular.
În rândul părinților care se confruntă cu dezolarea pierderii copilului, un fenomen surprinzător și adesea întâlnit poartă numele de „sindromul inimii frânte” - o afecțiune ciudată care imită, în mod enigmatic, simptomele unui atac de cord obișnuit. Această afecțiune poate declanșa senzații precum „strângerea pieptului, durerea intensă, modificări ale segmentului ST în electrocardiogramă și niveluri crescute ale enzimelor cardiace în analizele de laborator”, explică Fuller, citând din cercetările anterioare pe care le-a efectuat în acest domeniu. Ea adaugă: „ca răspuns la stresul emoțional sau fizic, corpul reacționează prin eliberarea catecolaminelor, cunoscute și sub numele de hormoni de stres, care provoacă o reacție temporară în mușchiul inimii”.
Stresul cronic, o prezență constantă în viața celor care trăiesc dureri profunde, poate influența și modul în care creierul funcționează, deoarece expunerea îndelungată la cortizol, hormonul stresului, a fost asociată cu deteriorarea celulelor cerebrale. Într-o încrucișare intrigantă a neurobiologiei, regiunile creierului responsabile de procesarea senzațiilor dureroase, cum ar fi cortexul cingulat posterior, cortexul frontal și cerebelul, se intersectează surprinzător și cu reglarea apetitului și a somnului. Acest fapt ar putea ajuta la explicarea motivelor pentru care părinții îndoliați adesea dezvoltă tulburări de alimentație și de somn în urma pierderii devastatoare.
Dr. Gail Saltz, psihiatru la Spitalul Presbiterian din NY Weill-Cornell School of Medicine, subliniază: „numeroase studii au investigat consecințele continue ale stresului cronic asupra sănătății. Când privim lista evenimentelor stresante din viață, acesta ocupă un loc fruntaș”.
SURSA FOTO: freepik.com @REDfox
Dincolo de consecințele biologice, urmele durerii profund înrădăcinate în sufletul părinților îndoliați dezvăluie o realitate tulburătoare. Deși cercetările au investigat în profunzime multe aspecte ale durerii, coșmarul în care se scufundă cei care își pierd copiii rămâne o zonă încă neexplorată. Surprinzător, majoritatea studiilor care analizează reacțiile psihologice la deces se concentrează pe pierderea unui soț sau a unui părinte, lăsând în umbră drama intensă a doliului pentru un copil. Această lacună poate fi parțial atribuită dificultății în găsirea subiecților pentru cercetare și potențialei provocări de a recruta participanți pe o perioadă lungă de timp, în cadrul unor studii longitudinale.
„Chiar dacă am făcut pași semnificativi în înțelegerea științifică a durerii, ne așteaptă încă multă muncă”, subliniază Fiona MacCullum, cercetătoare în psihologie clinică la Universitatea Queensland din Australia.
Cu toate acestea, absența informațiilor nu înseamnă că suntem lipsiți de înțelepciune. Un studiu din 2015, care a investigat 2.512 adulți aflați în doliu (mulți dintre aceștia își plângeau copiii), a dezvăluit că la scurt timp după tragedie, 68% dintre respondenți nu prezentau semne de depresie. Aproximativ 11% au confruntat inițial depresie, dar au înregistrat o ameliorare ulterioară, iar 7% au continuat să manifeste simptome depresive prezente și înainte de pierdere. Pentru 13% dintre cei îndoliați, durerea cronică și depresia clinică au apărut abia după ce viața lor a fost răvășită. (Chiar dacă aceste procente par relativ mici, este important să ne amintim că tristețea profundă poate exista fără a se transforma în depresie.)
Regretabil, cercetările sugerează că daunele psihologice provocate de pierderea unui copil nu dispar adesea în timp. Un studiu din 2008 a descoperit că, chiar și la 18 ani după tragedie, părinții îndoliați raportează „mai multe simptome depresive, un nivel mai scăzut al stării de bine, o sănătate mai precară și o probabilitate mai mare de a trăi un episod depresiv sau probleme conjugale”. În timp ce unele persoane au înregistrat îmbunătățiri, „recuperarea după suferință... nu a fost legată de timpul trecut de la deces”.
În primul an care urmează pierderii unui copil, riscul de suicid și prezența unor afecțiuni grave cum ar fi depresia majoră și durerea complexă cresc semnificativ, subliniază dr. Gail Saltz, psihiatru la Spitalul Presbiterian din Weill-Cornell School of Medicine din NY. Durerea complexă se deosebește de suferința normală prin intensitatea simptomelor, care oscilează între sentimente intense și amorțeală, afectând capacitatea individului de a funcționa.
„Cel mai favorabil scenariu pentru un părinte îndurerat ar fi acela în care nu se confruntă cu complicații serioase, precum gânduri suicidare sau comportamente autodistructive”, subliniază dr. Kirsten Fuller, medic și autor clinic pentru Centrele de Tratament Center of Discovery. „Pe de altă parte, cel mai grav scenariu ar include tendințe suicidare, psihoze sau dezvoltarea unor afecțiuni mentale sau tulburări de alimentație”.
În eforturile de a dezvălui culisele adaptării părinților în urma pierderii copilului, câteva studii îndrăznețe și-au propus să identifice factorii definitori. Într-un studiu din 2005, vârsta copilului, cauza decesului și numărul de copii rămași în viață au fost strâns corelate cu intensitatea durerii resimțite de părinți. În același timp, conexiuni s-au conturat între depresie și variabile precum genul, afilierea religioasă și dacă persoanele aflate în doliu au căutat sprijin profesional. Cercetările ulterioare au dezvăluit și alți indicatori ai unei suferințe mai mici: simțământul profund de scop în viață și posibilitatea de a-și lua rămas bun.
„Dincolo de factorii externi, variabilii interni ai părinților - cum ar fi istoricul lor de sănătate mintală, abilitățile de adaptare și rețeaua lor de sprijin social - joacă un rol esențial în procesul de adaptare”, explică dr. Gail Saltz, psihiatru la Spitalul Presbiterian din NY Weill-Cornell School of Medicine. În plus, circumstanțele pot influența și ele. Deși sinuciderea poate fi o cale mai dificilă, o boală terminală poate provoca traume recurente care se prelungesc pe parcursul unui timp îndelungat.
Saltz contemplează, de asemenea, posibilitatea ca genul să joace un rol semnificativ în acest puzzle complex. „Chiar dacă este inevitabil că această dinamică va evolua, istoricul ne arată că mamele au fost, în general, cele care au asigurat îngrijirea principală și, în multe cazuri, și-au construit identitatea în jurul maternității”, dezvăluie el. Acest fapt poate contribui la răspunsuri psihologice mai profunde în rândul femeilor care trec prin această pierdere traumatică.
Unul dintre cei mai semnificativi predictorii ai intensității durerii este vârsta copilului. Avorturile spontane și pierderile de copii la naștere sunt adesea însoțite de un sentiment copleșitor, iar aceasta este exacerbată de percepția publică că un făt nu este un individ complet dezvoltat. Cu toate acestea, întrebarea „este pierderea unui copil adult la fel de devastatoare ca moartea unui copil mic?” își găsește răspunsul într-o perspectivă delicată. Deși nu se încearcă să diminuieze gravitatea niciunei experiențe, aceasta poate reflecta faptul că promisiunile viitoare sunt asociate cu diferite etape de viață.
Într-o notă interesantă, cercetările arată că părinții mai în vârstă care-și pierd copiii adulți, în general, trec printr-o adaptare mai ușoară decât cei care își pierd copiii în primii ani de viață. „Vârsta copilului capătă o semnificație profundă, reflectând promisiunile viitorului”, subliniază Deborah Carr. Atunci când un copil mic părăsește acest pământ, acele promisiuni se sting împreună cu el, lăsând în urmă potențial neîmplinit.
Totuși, chiar și părinții în vârstă se pot confrunta cu suferințe intense după pierderea unui copil adult. „Am putea întâlni un individ în vârstă de 75 de ani, care a pierdut un copil de 50 de ani și care este încă într-o stare de devastare”, dezvăluie Carr. „Experiența rămâne puternică datorită credinței în ordinea naturală. Așa cum spune tradiția, părintele ar trebui să plece primul. Deci, chiar dacă vârsta contează, părinții mai în vârstă încă resimt durerea, doar că suferința poate fi temperată de perspectiva asupra promisiunilor de durată”.
În mod firesc, evenimentele de stres major în viață își lasă amprenta asupra relațiilor conjugale. Cu toate acestea, moartea unui copil nu este în mod necesar precursorul divorțului. „Este important să subliniem faptul că pierderea unui copil nu este în mod automat distructivă pentru o căsnicie”, precizează Deborah Carr. „De obicei, agravează problemele unei căsnici în dificultate și îmbunătățește relația în cazul unui cuplu solid.” Atunci când în cadrul unui cuplu există deja tensiuni datorate unei boli sau dependențe, neînțelegerile privind tratamentul potențial pot amplifica riscul de dezintegrare a relației. „Dacă unul dintre parteneri îl acuză pe celălalt sau simte că celălalt a contribuit la accelerația morții, recuperarea devine o misiune dificilă.”
Există, de asemenea, factori în afara sferei de control a cuplului care pot influența într-o direcție pozitivă sau negativă căsnicia. „Durerea, trauma și depresia pot afecta capacitatea cuiva de a se implica în relațiile semnificative”, subliniază dr. Gail Saltz. „Cu toate acestea, există și cupluri care experimentează un efect invers. Se apropie unul de celălalt, se sprijină reciproc. Partenerul de viață poate deveni singura persoană care înțelege cu adevărat profunzimea emoțiilor trăite.”
Pierderea unui copil poate aduce, de asemenea, provocări suplimentare pentru părinții care trebuie să își îndrepte atenția către frații supraviețuitori. Navigarea în rolul de părinte în urma unei astfel de tragedii reprezintă o provocare unică. Aici, experții sunt de acord că impactul asupra atât a copiilor supraviețuitori, cât și a părinților, depinde în mare măsură de natura relației dinaintea traumatismului. Reacția la evenimentul tragic poate uni o familie sau, dimpotrivă, o poate dezintegra.
În cazul copiilor grav bolnavi, aflați în stadiul terminal, există riscul ca ceilalți frați să se simtă neglijați sau să poarte povara unor responsabilități prea mari. Această realitate complexă apare pe măsură ce părinții își concentrează atenția asupra copilului care luptă pentru viață. În încercarea de a oferi suport și îngrijire celui suferind, ceilalți frați pot resimți lipsa de atenție sau pot fi supuși la solicitări excesive. „Un copil aflat în suferință va primi, pe bună dreptate, mai multă atenție”, explică Carr. „Uneori, nevoile celorlalți copii pot rămâne nesatisfăcute sau sunt tratați ca adulți tineri, li se atribuie sarcini suplimentare sau se așteaptă să ofere sprijin emoțional părinților”.
În urma pierderii unui copil, cei rămași în urmă pot naviga prin turbioane ale depresiei, transformări biologice și neurologice, și o redimensionare a fundației familiei și căsătoriei. „În cazul în care vă aflați în această situație și simțiți că nu mai puteți funcționa normal, căutarea tratamentului este esențială”, subliniază dr. Gail Saltz. „Părinții care se confruntă cu depresie majoră pot avea dificultăți în a-și îngriji și crește alți copii, sau în a-și menține căsătoria intactă. Terapia psihologică poate reprezenta un sprijin, iar utilizarea medicamentelor poate fi, de asemenea, utilă în gestionarea simptomelor, măcar pe termen scurt”.
În momente atât de încărcate de suferință, cei mai apropiați prieteni și membrii familiei au un rol important de jucat - să fie prezenți, să ofere sprijin și să rămână disponibili. În situații critice, când se discută despre sinucidere, intervenția urgentă este vitală, iar persoanele afectate trebuie îndrumate către o unitate de urgență medicală. În cazurile în care durerea pare să persiste și să se amplifice în timp, ajutorul unui profesionist specializat poate face o diferență semnificativă. Indiferent dacă este vorba de consiliere individuală sau participarea la grupuri de sprijin, acest sprijin specializat poate oferi călăuzire în fața unei situații complexe și copleșitoare.
În același timp, grupurile de ajutor pot oferi o platformă neprețuită pentru cei care trec prin această durere. „Un aspect pe care cei aflați în doliu îl resping de obicei este `înțeleg prin ce treci`”, subliniază Deborah Carr. „În realitate, nu pot cunoaște întreaga poveste”.
Prin împărtășirea experiențelor și prin sprijinul reciproc, membrii grupurilor de ajutor pot crea un cadru empatic în care pot explora în siguranță propria lor cale de vindecare.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil