Nu contează că ai întrebat despre anxietatea copilului și tu ai venit să povestești că "la noi a mers asta”. Nu contează că întrebi despre ADHD și primești recomandări de la cineva care "a citit foarte mult pe subiect". Nu contează că un medic citează cercetări și explică de ce o anumită intervenție nu este recomandată. Dacă ai crescut doi copii și ai stat suficient pe Facebook, ai deja un avantaj competitiv: "Eu îmi cunosc copilul!"
Da. Și e foarte posibil să-l cunoști extraordinar de bine. Dar asta nu înseamnă că experiența ta personală devine automat dovadă științifică pentru toți ceilalți copii.
Am citit studiul lui Cinelli și colegii săi care a analizat peste 100 de milioane de postări de pe patru platforme și a arătat cât de puternic se formează comunități în care oamenii consumă și distribuie informații de la persoane care gândesc deja ca ei. Pe Facebook, această segregare a fost deosebit de puternică. Practic, dacă intri într-un grup convins că metoda X funcționează, vei primi foarte mult conținut care îți spune că metoda X funcționează.
CITEȘTE ȘI: „Interzis accesul copiilor” sau „copiii nu sunt bineveniți aici!” Mult mai elegant... „Adults Only”
Și atunci apare minunea: "Păi uite, sunt sute de părinți care spun același lucru!" Da. Sute de oameni pot avea aceeași părere și totuși să nu aibă dreptate. Solomon Asch a demonstrat asta încă din anii '50, când participanții au ajuns să aleagă un răspuns evident greșit doar pentru că restul grupului l-au ales. În experimentele sale, conformarea la răspunsul greșit al majorității a apărut în aproximativ o treime dintre răspunsuri.
Cu alte cuvinte, creierul nostru are uneori o relație foarte complicată cu propoziția "toată lumea spune asta". Mai ales când cineva vine să ne contrazică. Pentru că aici intră în scenă, așa cum spun psihologii, biasul de confirmare: căutăm mai ușor informațiile care ne dau dreptate și suntem mult mai puțin entuziasmați când apare una care ne obligă să ne reconsiderăm opinia. Iar dacă am băgat deja bani într-un program, luni întregi într-o metodă și multă speranță într-un anumit "specialist", apare și mai mare tentația să apărăm alegerea făcută.
Așa ajungem la situația absurdă în care un expert adevărat spune: "nu există suficiente dovezi pentru afirmația asta", iar răspunsul este: "dar tu ai copil cu problema asta?"
Nu, poate că nu are. Dar nici cardiologul nu trebuie să facă infarct ca să știe cardiologie.
VEZI ȘI: Cine i-a făcut pe părinți șefi peste locul de joacă?
Și aici cred că trebuie să facem o diferență pe care internetul o urăște: experiența personală are valoare, dar nu este același lucru cu expertiza.
Părintele care spune "am trecut prin asta" poate oferi empatie, idei, sprijin și poate fi exact omul de care aveai nevoie într-o zi proastă. Dar când conversația ajunge la diagnostic, tratament și intervenții pentru copii, "la noi a funcționat" nu poate înlocui studiile, știința.
Pentru că în grupurile astea, nu mai este eliminat comentariul toxic. Este eliminat comentariul incomod. Psihologul care citează un studiu. Medicul care spune "nu există dovezi suficiente". Părintele care întreabă "dar sursa care este?"
Și după ce pleacă toți cei care pun întrebări, grupul devine extraordinar de liniștit. Toată lumea este de acord cu toată lumea. Toată lumea confirmă aceeași poveste. Și atunci apare senzația periculoasă că "dacă toți spun asta, sigur e adevărat!"
Nu. Înseamnă doar că toți cei care spun altceva nu mai sunt în grup. Iar când vorbim despre copii, poate că ar trebui să ne dorim exact opusul: mai puține certitudini luate din comentarii și mai mult curaj să întrebăm: "Bine. Dar ce spun dovezile?" Chiar dacă răspunsul ne strică povestea. Chiar dacă ne contrazice. Chiar dacă ne face să recunoaștem, cu greu, că poate am greșit.
Pentru că nu există nimic mai periculos decât un adult care este foarte sigur că are dreptate, exact în momentul în care ar trebui să verifice dacă are. Și prețul acestei siguranțe îl plătește copilul.
DISCLAIMER: Acest material este un editorial și reflectă experiența și perspectiva personală a autoarei.