Comparațiile și așteptările sunt una dintre cele mai mari probleme când vine vorba de educație.
De cele mai multe ori toți devenim experți în domeniul pedagogic și punem presiune asupra copiilor dacă nu respectă anumite termene.
Dar ale cui sunt aceste vremuri? Cine le dictează? Societatea? Sloganuri publicitare care etalează unicitatea ființei umane individuale, dreptul de a fi pe sine, dar apoi etichetează un copil drept „leneș” dacă nu merge în decurs de 12 luni sau „lent” dacă nu respectă parametrii pe care societatea grăbită îi impune.
Dar o sămânță mică trebuie să aibă timp să-și construiască întreaga ființă în ea însăși, ca apoi să-și pună rădăcini și să plece în căutarea luminii, puternică și sigură, până când va înflori în toată splendoarea ei. Chiar dacă o udăm tot timpul, dacă încercăm să o fertilizăm în cel mai bun mod posibil, nu va înflori înainte de a fi gata.
Aud adesea părinți spunând „eh, fratele la vârsta lui deja mergea, urca, vorbea...” „a făcut asta sau asta”... pe scurt, noul venit este clar defect în comparație cu fratele mai mare.
Acest climat de competiție continuă declanșat de această societate va sfârși prin a distruge relațiile umane reale, cele care contează cu adevărat.
Această comparație continuă din care, prin forța împrejurărilor, unul dintre cei doi iese învins, nu îi determină pe oameni să se angajeze mai mult (în cazul în care este vorba de o comparație de muncă de exemplu), ci duce la o scădere a stimei de sine, la creșterea furiei (inacceptabilă din punct de vedere social deci va fi apoi reprimată); la alimentarea conflictului dintre semeni și a suferinței profunde.
Avem tendința de a compara copiii din familii diferite doar pe baza vârstei lor, fără a ține cont de istoria acelor copii, de acele familii, de stimulii primiți, de mediul în care au trăit. Să ne gândim acum să facem aceeași comparație între doi adulți.
Aceeași vârstă și nimic altceva în comun. Le observăm în diferite medii: în natură, în fața unor abilități mai „curriculare”, în timp ce luăm prânzul, în relație cu un grup mare și în muncă în perechi. Crezi că vor da aceleași rezultate?
Vor fi ei la fel de competenți în diferite domenii? Sau unul dintre voi va fi talentat la un lucru, iar celălalt la altceva? Și dacă în loc de secundă talentul nu a apărut, pentru că poate este într-un domeniu pe care noi nu l-am observat, i-am spune: „Păi, dar el știe să facă asta și tu nu”?
Nu cred că ne-am permite vreodată să spunem asta unui adult. Atunci de ce ne permitem să facem asta cu un copil? Cel care lucrează laborios spre crearea ființei sale? Cel care se vede prin imaginea pe care i-o trimitem înapoi?
Se întâmplă de foarte multe ori ca sosirea unui frate sau a surorii să implice instantaneitatea comparației și o serie de așteptări care nu țin cont de individualitatea nou-născutului.
El s-a născut deja investit cu o sarcină încredințată de mamă și tată, în urma moștenirii fratelui sau surorii sale mai mari. Și așa vom măsura câtă greutate se va îngrășa în prima lună, cât de repede va mânca, de câte ori pe noapte se va trezi, când va începe să se târască, să vorbească, să meargă. Când va fi prima dată va mânca singur și ce sport va face și cum.
Toate aceste date vor fi comparate împreună cu cele ale fratelui, pentru o viziune mai corectă asupra priceperii unuia sau altuia.
Ei bine, amândoi acești copii vor fi distruși în ființa lor, își vor dezvolta furie față de fratele/sora lor, vor stabili relații competitive în diferite domenii ale vieții lor și se vor simți obligați să exceleze, să fie „perfecți”, în conștientizarea tristă de a rămâne inadecvat.
Pentru că oricât ai încerca, indiferent cât de mult ai încerca, vei avea întotdeauna ceea ce reușești și ceea ce nu reușești.
Când vine vorba de un context școlar, compararea copiilor între ei nu face altceva decât să ascuți simțul competitiv mai degrabă decât pe cel colaborativ, îl anihilează pe părintele care se simte incapabil pentru că copilul nu este la fel de „bun” ca un alt copil și riscă căderea în prejudecăți perene (copilul acela nu va putea niciodată...), subminând relația dintre educator și copil, stima de sine a copilului, relația dintre semeni și învățarea în sine.
Dacă folosim comparația ca metodă relațională cu copiii, subminăm și acest proces de învățare, complicând și mai mult lucrurile.
Fiecare copil este o ființă unică, care învață în felul său și în ritmul său. Nu există un moment „potrivit” și nu trebuie să-l punem sub presiune pentru a atinge „obiectivele” cerute de societatea grăbită, cu singura intenție de a le face cât mai curând productive și toate aprobate.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil