O profesoară spune cum îi recunoaște în clasă pe copiii expuși prea mult la ecrane acasă
29 Ianuarie 2026
Radu Leca, cu expertiză în psihologie clinică și psihodiagnostic, competențe în psihoterapie de familie, psiho-nutritie, psihologie sportivă, psiho-dermatologie, coordonatorul Atelierelor de Ultrapsihologie/DrPsy, arată de ce ajunge un părinte să accepte supraponderalitatea adolescentului.
Psiholog Radu Leca, propune următorul articol pentru adolescenți și părinți: De ce ajunge un părinte să accepte supraponderalitatea adolescentului, chiar când vede clar efectele asupra sănătății și stimei de sine?
Acceptarea nu pornește mereu din nepăsare, pornește des din protecție emoțională și dintr-un fel de „armistițiu” de familie. Un părinte vede în greutate un subiect care inflamează rușinea, conflictul și distanța, iar creierul alege liniștea de moment în locul unui război zilnic.
În multe familii, mâncarea a fost limbajul iubirii: „am grijă de tine” a însemnat porții mari, desert ca premiu, gustări ca alinare, mese ca ritual de apropiere. Când adolescentul se îngrașă, părintelui îi sună în cap două mesaje în contradicție: „îl iubesc” și „îl rănesc”. În psihoterapia de familie, acceptarea devine uneori o formă de evitare a vinovăției, dacă nu vorbim despre asta, nu există responsabil, nu există eșec, nu există durere.
„Când un părinte tace despre greutate, tăcerea nu înseamnă acord, înseamnă teamă de ruptură”.
De ce un părinte se agăță de ideea „lasă, trece de la sine” sau „așa e în familia noastră”, chiar dacă analizele medicale sau oboseala adolescentului trimit semnale roșii?
Mintea caută explicații care reduc stresul: ereditate, perioadă de creștere, hormoni, școală grea, lipsă de timp, „mai are timp”. Explicațiile au o utilitate reală, însă devin periculoase când se transformă în scuză permanentă.
În familie, greutatea adolescentului stă rar singură; lângă ea stau programul haotic, somnul scurt, sedentarismul, anxietatea, depresia, izolarea socială, mâncatul pe fond emoțional. Un părinte ajunge să accepte situația fiindcă schimbarea cere energie, consecvență și negociere, iar resursa emoțională a adultului se consumă deja în muncă, conflicte, griji financiare, îngrijirea altor copii.
În psihoterapie, se vede și alt strat, greutatea adolescentului devine „simptom de familie”, un indicator că între membri există stres nerostit, tensiuni, singurătate, lipsă de structură.
„Când familia e copleșită, corpul copilului ajunge să vorbească în locul tuturor”.
De ce unii părinți se tem să abordeze subiectul fiindcă îl confundă cu rușinarea, iar adolescentul reacționează exploziv?
Greutatea atinge identitatea, nu doar sănătatea. Adolescența înseamnă oglindă, comparație, statut, sexualitate în formare, apartenență la grup. O propoziție spusă prost („te-ai îngrășat rău”) intră ca o etichetă și rămâne lipită ani întregi.
Mulți părinți au propria istorie de rușine corporală, diete, comentarii tăioase primite în copilărie. Când se uită la adolescent, se activează propria rană: frică să nu repete, frică să nu fie perceput drept agresor, frică să piardă conexiunea. De aici vine acceptarea pasivă, „nu vreau să îl rănesc”.
Doar că lipsa conversației nu protejează; adolescentul primește oricum mesajele din societate, din colegi, din social media, iar în absența ghidajului părintelui, rămâne singur cu rușinea.
„Copilul rănit de lume are nevoie de părintele lui ca translator, nu ca judecător”.
De ce pentru unii părinți greutatea adolescentului devine un teren al luptei pentru control?
În multe case, mâncarea ajunge instrument de putere: „mănânci ce ți se dă”, „nu te ridici până nu termini”, „nu ai voie dulciuri”, „mergi la sală altfel îți iau telefonul”. Controlul crește pe măsură ce părintele se simte neputincios, iar adolescentul răspunde prin opoziție, ascuns, ronțăit în cameră, mâncat compulsiv, minciuni, evitarea meselor în familie.
Ciclul devine previzibil: presiune – rușine – revoltă – mâncat emoțional – vinovăție – presiune.
Psihoterapia de familie mută accentul de la control la structură: reguli clare, ritm stabil, responsabilități împărțite, ton calm, limite fără umilire.
„Controlul strânge și rupe, structura ține și sprijină”.
De ce acceptarea supraponderalității capătă uneori forma unei „compensări” parentale?
Un părinte care simte că lipsește de acasă, care se simte vinovat după divorț, care se simte depășit de problemele școlare sau emoționale ale adolescentului, ajunge să compenseze cu mâncare, bani, comenzi online, libertate fără structură. Dulcele devine scuză, pizza devine împăcare, snack-ul devine „te-am văzut”.
Adolescentul învață rapid asocierea: emoție grea = mâncare care liniștește. Din perspectivă psihoterapeutică, aici nu se discută doar despre calorii, ci despre atașament: adolescentul cere prezență, iar familia oferă substitut.
„Când copilul cere conectare și primește biscuiți, dorința nu dispare, doar se acoperă”.
De ce discuția de „trezire la realitate” eșuează când începe cu critică, morală sau amenințare?
O conversație de realitate funcționează atunci când transmite două lucruri simultan: grijă și fermitate. Dacă adolescentul aude doar verdict („nu arăți bine”, „te distrugi”), intră în defensivă sau în rușine, iar rușinea aduce fie atac, fie retragere. Dacă adolescentul aude doar toleranță („e ok, lasă”), nu se mișcă nimic.
Din punct de vedere informațional, discuția cere claritate: ce observ, ce mă îngrijorează, ce consecințe apar deja, ce vrem să schimbăm, ce sprijin ofer, ce responsabilitate revine adolescentului, ce măsuri concrete pornim, când reevaluăm. Tonul rămâne calm, propozițiile rămân scurte, accentul rămâne pe sănătate, energie, somn, analize, dispoziție, dureri, respirație, mobilitate, nu pe aspect sau comparații.
„Adevărul spus cu blândețe intră, adevărul aruncat ca pietroiul sparge”.
Cum arată o discuție părinte–adolescent care trezește la realitate fără rușinare, dar nici fără ocoliri?
Începe cu permisiune și cadru: „vreau o conversație serioasă, durează zece minute, fără telefoane, fără țipat”. Urmează observații neutre: oboseală la urcat scări, transpirație excesivă, respirație grea, evitarea sportului, haine care strâng, analize modificate, dureri de genunchi, iritabilitate, somn fragmentat. Apoi vine îngrijorarea formulată ca grijă, nu ca acuzație: „mă sperie direcția, mă gândesc la sănătatea ta la 25, nu doar la anul acesta”.
Urmează întrebări deschise care invită adolescentul să descrie realitatea: „cum arată o zi de mâncat”, „când apare foamea mare”, „ce emoții se aprind seara”, „cum se simte corpul dimineața”, „ce faci când apare stresul”. Apoi se numește scopul în termeni concreți: energie mai bună, somn mai adânc, analize în parametri, rezistență, dispoziție stabilă, nu „slăbit ca să arăți bine”.
Se stabilește un plan cu pași mici și măsurabili: program de mese, apă, proteine la mic dejun, legume la prânz, mers pe jos zilnic, reducere treptată a băuturilor cu zahăr, ore fixe de somn, limită clară pentru ronțăieli seara, consult medical, analize, eventual nutriționist, psihoterapie orientată pe mâncat emoțional.
„Când un părinte face loc dialogului, adolescentul începe să își audă propriul adevăr”.
De ce „realitatea” cere și date, nu doar impresii, și cum se aduc datele fără rigiditate?
Datele scad cearta și cresc responsabilitatea. Greutate, înălțime, circumferință talie, tensiune, glicemie, profil lipidic, ficat gras, vitamina D, somn, nivel de mișcare, timp pe ecrane, starea de spirit, istoricul familial. Datele se pun pe masă ca instrument, nu ca bici: „Uite ce arată analizele, vreau să lucrăm cu medicul, vreau să îți fie bine”.
Adolescentul simte respect când părintele vorbește despre „indicatori” și „energie”, nu despre „rușine” și „vină”. În terapie, se recomandă o abordare de echipă: medic de familie/pediatru, eventual endocrinolog când există suspiciuni, nutriționist cu experiență pe adolescenți, psihoterapeut pentru emoții și obiceiuri.
„Când familia devine echipă cu specialiștii, copilul nu se mai simte proiect, se simte om”.
De ce schimbarea se blochează când părintele cere adolescentului disciplină, dar casa rămâne plină de tentații și haos?
Adolescentul nu trăiește într-un laborator, trăiește într-o bucătărie, într-un frigider, într-un program de familie. Dacă dulciurile stau la vedere, dacă se comandă des fast-food, dacă mesele lipsesc, dacă somnul întârzie, dacă stresul e mare, adolescentul primește în fiecare zi un mesaj dublu: „schimbă-te” și „rămâi la fel”.
Psihoterapia de familie lucrează pe mediul relațional: cumpărături făcute cu listă, gustări planificate, gătit simplu, mese în familie fără ecrane, porții servite în bucătărie, nu pe canapea, rutine de seară, activitate fizică împreună, plimbări ca timp de conectare, nu ca pedeapsă.
„Casa nu trebuie să devină cazarmă, casa trebuie să fie un adăpost armonios”.
De ce e important ca părintele să își recunoască propria contribuție fără auto-învinovățire?
Adolescenții simt ipocrizia ca pe mirosul de fum. Dacă părintele cere schimbare fără să schimbe nimic în ritmul casei, adolescentul se închide. Dacă părintele se acuză excesiv, adolescentul se simte responsabil de fericirea adultului și apare mai mult stres.
Formula matură arată așa: „am participat și eu la context, de azi aleg altfel”. În terapie, această poziție se numește responsabilitate calmă: accept realitatea, recunosc contribuția, cer ajutor, construiesc structură.
„Responsabilitatea fără rușine dă putere, rușinea fără responsabilitate dă blocaj”.
Cum se încheie o discuție de trezire la realitate astfel încât adolescentul să nu rămână singur cu presiunea?
Încheierea aduce pași concreți și o dată de verificare: „în următoarele două săptămâni facem asta, asta, asta, apoi vorbim iar”. Părintele oferă sprijin clar: mers împreună la cumpărături, gătit împreună de două ori pe săptămână, programare la medic, reducerea comenzilor, reguli de ecrane seara, ieșirea din rutină de somn.
Adolescentul primește autonomie reală: alege tipul de mișcare, alege două gustări preferate într-o listă mai sănătoasă, alege un obiectiv de performanță neestetic: „urc scările fără pauză”, „alerg zece minute”, „dorm șapte ore”.
Se subliniază valoarea lui ca persoană: „te iubesc, nu negociez asta, negociez doar obiceiurile care îți fac rău”.
„Când adolescentul simte iubire fixă și limite flexibile, schimbarea prinde rădăcină”.
CITEȘTE ȘI:
Radu Leca: De ce nu se descurcă singuri adolescenții
Radu Leca: Recunoașterea semnelor apărute cu 6 luni înaintea unei tentative de suicid la adolescenți
Frica de independență a adolescenților. Radu Leca: „E o reacție apărută din hiperprotecție”
