EXCLUSIV Rolul părintelui în prevenția suicidului la adolescenți. Radu Leca: „Prezență, consecvență, responsabilitate”

DISCLAIMER: Materialele din cadrul campaniei conștientizarea și prevenția suicidului în rândul copiilor au scop exclusiv informativ și educațional și nu înlocuiesc evaluarea, diagnosticul sau tratamentul oferit de un specialist în sănătate mintală (psiholog, psihiatru, medic). Informațiile prezentate sunt destinate creșterii gradului de conștientizare și prevenție și nu constituie recomandări medicale sau terapeutice individuale. În cazul în care un copil sau adolescent prezintă gânduri suicidare, comportamente de autovătămare sau semne de risc iminent, este foarte important să fie contactat de urgență un specialist sau serviciile de urgență.

Campania promovează responsabilitatea parentală, intervenția timpurie și apelarea la sprijin specializat atunci când situația o impune.

Cum arată prevenția suicidului atunci când părintele alege prezența reală, nu doar supravegherea din umbră? 

Prezența, în sens psihologic, înseamnă contact emoțional, atenție orientată spre copil, disponibilitate pentru conversații care includ și lucruri incomode, rușine, vină, frică, singurătate, gânduri intruzive, disperare.

În psihoterapie, alianța începe cu validare și cu o curiozitate blândă, iar în familie mecanismul seamănă, copilul simte că are un loc sigur în relație, nu doar un spațiu fizic în casă. Prevenția începe cu rutina mică și repetată, salut sincer, câteva minute de conversație fără ecran, observarea schimbărilor de energie, somn, apetit, iritabilitate, retragere socială, perfecționism crescut, auto-critică dură, scăderea interesului pentru activități preferate. Prezența reduce riscul printr-un lucru simplu și greu deopotrivă, copilul nu rămâne singur cu povestea lui internă.

Când părintele se așază lângă copil fără să grăbească soluții, copilul învață că emoțiile intense trec și că cererea de ajutor nu declanșează pedeapsă sau ridiculizare.

În prevenția suicidului, întrebările directe au rol de igienă psihică, nu de alarmism, „Te simți copleșit?”, „Ți-a trecut prin minte că nu mai vrei să trăiești?”, „Ai ajuns să-ți faci planuri?”. Limbajul calm scade tensiunea, iar reacția fără dramatizare păstrează ușa deschisă. Prezența nu înseamnă control total, ci co-reglare, adultul își reglează tonul, respirația, ritmul, apoi îl ajută pe copil să-și regăsească echilibrul, folosind pauze, apă, mers, numirea emoției, limitarea stimulilor.

În plus, prezența include acceptarea faptului că adolescentul are secrete, iar părintele are dreptul și datoria să intervină când apare risc, auto-vătămare, consum de substanțe, acces la mijloace letale, mesaje de adio, distribuirea bunurilor personale, izolare bruscă, „nu mai are rost”.  

Ce semnale de retragere sau schimbare ai observat în ultimele săptămâni?  

Ce ai vrea să audă copilul, din partea ta, ca să simtă că nu rămâne singur?

CITEȘTE ȘI: Semne presuicidare la adolescenți. Radu Leca: Există o diferență între „drame de vârstă” și o suferință care se adâncește

De ce contează consecvența mai mult decât perfecțiunea în rolul părintelui, mai ales când apar stări depresive și gânduri suicidare?

Consecvența construiește predictibilitate, iar predictibilitatea scade anxietatea; în psihoterapie, cadrul repetitiv ajută creierul să iasă din modul de supraviețuire.

În familie, consecvența înseamnă reguli clare, reacții similare la situații similare, limite exprimate fără umilire, reparații după conflict. Când părintele spune azi „nu e mare lucru” și mâine „exagerezi”, copilul învață că realitatea emoțională se negociază după dispoziția adultului, nu după trăirea lui.

În prevenția suicidului, astfel de inconsecvențe cresc confuzia și rușinea, două emoții asociate cu escaladarea riscului. Consecvența arată ca o hartă, ore de somn relativ stabile, mese regulate, echilibru între școală și pauze, timp de ecran cu limite, activitate fizică, expunere la lumină naturală, contact social, responsabilități potrivite vârstei. Consecvența include și consecvență emoțională, aceeași disponibilitate de a asculta și când copilul are note bune, și când minte, și când greșește.

În terapie, se lucrează mult cu „repararea” rupturilor relaționale; în parenting, o reparație simplă poate arăta așa, „Ieri am ridicat tonul, îmi pare rău, reiau discuția cu calm, rămân interesat de ce simți”. Consecvența nu înseamnă rigiditate, ci coerență; adultul poate ajusta regula, dar explică motivul și menține respectul. Când apare risc suicidar, consecvența devine și mai practică, monitorizare discretă, reducerea accesului la mijloace periculoase, programarea unei evaluări clinice, urmărirea tratamentului recomandat, colaborare cu școala, menținerea unei prezențe adulte în perioadele sensibile.  

Unde simți că regulile se schimbă în funcție de oboseală sau stres, iar copilul rămâne fără repere?  

Ce rutină simplă ai putea stabiliza, ca să transmită siguranță zi de zi?

Ce înseamnă responsabilitate parentală fără vinovăție paralizantă, în contextul prevenției suicidului?

Responsabilitatea, în psihologie, înseamnă asumarea rolului de adult de referință, nu asumarea controlului asupra fiecărui rezultat. Vinovăția cronică produce defensivă, justificări, evitarea conversațiilor grele; responsabilitatea produce acțiune calmă. Un părinte responsabil recunoaște semnele, cere ajutor specializat, pune întrebări directe, reduce riscurile din mediu, rămâne conectat. Responsabilitatea include și alfabetizare emoțională, numirea emoțiilor, diferența dintre gând și fapt, normalizarea cererii de ajutor, exersarea strategiilor de reglare.

În psihoterapie, se vorbește despre „toleranța la distres”; părintele o modelează când rămâne prezent lângă copil în plâns, furie, rușine, fără predici. Responsabilitatea se vede și în modul în care adultul gestionează propria sănătate mintală, somn, sprijin social, terapie când există traumă, depresie, anxietate, consum problematic. Un copil simte când părintele se prăbușește la fiecare discuție, iar atunci copilul își cenzurează durerea ca să protejeze adultul. Responsabilitatea înseamnă și colaborare, medic psihiatru când există simptome severe, psihoterapeut pentru evaluare și plan de siguranță, consilier școlar pentru adaptări academice, familie extinsă pentru suport.

În prevenția suicidului, responsabilitatea include o practică simplă, plan de siguranță scris, cu pași concreți, semne de avertizare personale, strategii de auto-liniștire, persoane de contact, profesioniști de contact, măsuri de reducere a accesului la mijloace letale, acorduri clare legate de consum și de ieșiri. Responsabilitatea înseamnă și să iei în serios orice mențiune despre moarte sau „dispariție”, chiar dacă pare glumă, chiar dacă apare în online, chiar dacă vine pe un ton detașat.  

Ce acțiune concretă ai amânat din frică, rușine sau epuizare, deși ar crește siguranța copilului?  

Cine ar putea fi aliat real în sprijin, ca să nu duci totul singur?

VEZI ȘI: Ce să NU spui când bănuiești risc suicidar (și alternative mai bune). Radu Leca: „Vina împinsă pe umeri apasă exact pe rana existentă”

Cum vorbește părintele despre suicid fără să sperie, dar și fără să minimalizeze, într-un mod compatibil cu psihoterapia modernă?

Conversația sănătoasă folosește limbaj clar, direct, fără amenințări și fără șantaj emoțional. În terapie, întrebarea directă despre gânduri suicidare scade izolarea; acasă, aceeași întrebare transmite că subiectul are voie să existe în relație. Părintele poate începe cu observații factuale, „Te văd mai retras”, „Am observat că dormi puțin”, „Ai renunțat la prieteni”. Apoi vine invitația, „Vreau să înțeleg ce se întâmplă în tine”.

Dacă apar gânduri de moarte, părintele întreabă despre intensitate, frecvență, plan, mijloace, intenție, factori protectivi. Tonul rămâne calm, ca la o evaluare medicală, nu ca la o interogare. Reacțiile care cresc riscul includ moralizare, rușinare, amenințare cu pedeapsa, comparații cu alți copii, invalidare de tipul „ai tot ce-ți trebuie”. Reacțiile protectoare includ, „Îmi pare rău că treci prin asta”, „Mulțumesc că îmi spui”, „Rămân cu tine”, „Căutăm ajutor împreună”.

Părintele responsabil evită promisiuni imposibile, de tipul „nu se va mai întâmpla niciodată”, și propune pași, evaluare clinică, supraveghere crescută pe termen scurt, restricționarea mijloacelor, program de somn, reducerea presiunii academice temporar, activități cu sens.

În plus, discuția include lumea digitală, conținut auto-vătămător, grupuri care romantizează suicidul, cyberbullying, mesaje anonime. Părintele stabilește limite de siguranță fără a transforma totul în poliție, „Mă interesează siguranța ta, de aceea verificăm împreună ce te afectează”.  

Ce replici ai folosit din reflex care ar putea suna ca minimalizare sau judecată?  

Ce formulare calmă ai putea înlocui, ca să invite la sinceritate?

Cum se îmbină fermitatea cu blândețea atunci când copilul are comportamente de risc, iar părintele vrea prevenție reală?

În psihoterapie, limitarea comportamentelor de risc merge mână în mână cu înțelegerea funcției lor, auto-vătămarea poate regla tensiunea, consumul poate amorți durerea, izolarea poate evita rușinea. Părintele poate rămâne ferm în privința siguranței și blând în privința emoției. Exemplu, „Nu accept auto-vătămarea, iar eu înțeleg că durerea ta e mare; găsim altă metodă de reglare și cerem ajutor”.

Fermitatea înseamnă reguli, fără acces la obiecte periculoase, fără alcool sau droguri, fără condus când există instabilitate, fără nopți pierdute când depresia se adâncește. Blândețea înseamnă, „Nu ești defect”, „Nu ești o problemă de rezolvat”, „Ești un om în suferință”.

În prevenția suicidului, combinația reduce două capcane, permisivitate care crește riscul și autoritarism care rupe relația. Copilul are nevoie de adult ca „ancoră”, nu ca „judecător”. Părintele poate folosi o structură utilă din terapie, descriere — emoție — nevoie — limită — pas următor. „Când dispari și nu răspunzi, eu mă sperii; am nevoie să știu că ești în siguranță; regula e să răspunzi la mesaj în 20 de minute; dacă nu răspunzi, vin după tine și anunț un adult”. Consecința devine protecție, nu răzbunare.  

Unde te duci instinctiv, spre permisivitate din frică sau spre control din panică?  

Ce limită de siguranță ai formula azi, într-un ton ferm și cald, ca să protejeze relația?

CITEȘTE ȘI: Mituri periculoase despre suicid: Radu Leca explică de ce „cine spune, nu face” poate costa scump

Cum arată prevenția ca stil de viață, nu ca intervenție de criză, în familie?

Prevenția se construiește înainte de criză prin cultură relațională, copilul știe că emoțiile au loc, greșeala are reparație, ajutorul are acces. Părintele cultivă conversații despre stres, eșec, perfecționism, bullying, identitate, corp, sexualitate, consum, fără ironie și fără panică. În psihoterapie, se lucrează cu sensul vieții și cu apartenența; în familie, sensul crește din responsabilități mici și din contribuție, treburi în casă, proiecte, hobby-uri, voluntariat, sport, artă, natură. Apartenența crește din ritualuri, cină împreună, plimbare săptămânală, joc, gătit, film cu discuție după.

Prevenția include și educație despre somn, alimentație, mișcare, fiindcă depresia se agravează când corpul se epuizează. Include și protecție împotriva rușinii, părintele laudă efortul, nu doar rezultatul; separă valoarea copilului de note; critică comportamentul, nu identitatea.

În plus, prevenția include pregătire pentru perioade sensibile, început de liceu, examene, mutări, divorț, doliu, boală, respingere socială. Părintele poate întreba regulat, „Pe o scală de la 1 la 10, cât de greu e azi?”, apoi poate adapta presiunea și sprijinul.

În situații de risc iminent, prevenția devine acțiune imediată, nu lăsa copilul singur, contactează servicii de urgență sau linie de criză locală, mergi la camera de gardă psihiatrică, îndepărtează mijloacele periculoase, anunță un adult de încredere. Siguranța are prioritate față de reputație, rușine, planuri de weekend.  

Ce ritual de conectare lipsește acum și ar avea cel mai mare impact pentru siguranță emoțională?  

Ce semn de avertizare ai vrea să iei în serios mai repede, data viitoare, fără negocieri?

PărințișiPitici.ro, împreună cu psihologul Radu Leca, lansează prima campanie de conștientizare dedicată părinților de adolescenți privind riscul suicidar și prevenția tentativelor de suicid. Campania este susținută de Asociația Happy Minds și de Alianța Română de Prevenție a Suicidului.