Vine un moment în care părinții simt că între copil și ei se înalță un zid al tăcerii și al distanțării emoționale. Neștiind cum să administreze această etapă, mulți părinți se preocupă întrebându-se ce anume se întâmplă cu puiul lor, care mai ieri stătea lipit de ei. Cum să reacționeze? Cum să dărâme acest zid rece? Despre această etapă de creștere vom vorbi în articolul ce urmează.
Tăcerea proaspătului adolescent este o punte sau, dacă vreți, o fază, o etapă „normală” care face parte din procesul de creștere al copiilor noștri și nu este întotdeauna doar un simptom al unei stări de rău.
Odată cu începerea gimnaziului, copilul vesel, vioi și vorbăreț din trecut pare să cedeze loc unui copil pe care, în fiecare zi, părinții se chinuie să-l recunoască. Fețele lungi, privirile triste și răspunsurile monosilabice devin încet-încet aproape normale.
Conversația deseori nu mai există, iar încercările mamei și tatălui de a dialoga se izbesc de un zid de tăcere, în spatele căruia copilul, între 11 și 14 ani, tinde să se izoleze.
Dar această atitudine, care surprinde și îngrijorează frecvent adulții, este un semnal de alarmă incontestabil sau nu?
În această grupă de vârstă, părinții nu ar trebui să se teamă de schimbări. Copiii experimentează un fel de balansoar între nevoia de a se simți încă mici, cu mama și tata aproape și prezenți, și nevoia de a explora și de a crește. Acest efect de „întors și înapoi”, în zig-zag, face parte din creștere.
În această stare de conflict, tăcerea se potrivește bine și este adesea o modalitate prin care copilul încearcă să se distanțeze de părinți deși atașamentul este puternic. A tace pentru el, prin urmare, este și o modalitate de a-și câștiga propria intimitate și autonomie.
În general, părinții cred că tăcerea maschează întotdeauna disconfortul, dar nu este cazul: uneori, copilul pur și simplu nu vrea să-și împărtășească planurile. În acest caz, nu este corect să forțezi cuvintele. Atunci când copilul răspunde cu monosilabe cel mai bine este să-l lăsați în pace.
În esență, ceea ce contează cel mai mult este să se respecte timpurile fiziologice ale copilului său și părintele să fie disponibil deoarece tăcerea este și un drept și o alegere pe care o poate face.
Găsește împreună soluții la problemele sale, arătând un interes real pentru fiecare aspect al vieții sale. În cazurile în care ceva îl deranjează pe copil, iar el vorbește despre asta acasă, de exemplu tachinarea la școală, cel mai bine este să găsim împreună o soluție care să nu-i mai creeze dificultăți.
O abordare bună este să evaluezi ce trebuie să faci implicându-l direct: „Ce crezi că este util de făcut?”. Altfel, dacă părintele agravează situația cu intervenția sa, preadolescentul nu va mai spune nimic.
La baza tuturor, pentru a menține un dialog deschis și a ajuta copilul să depășească orice obstacole, este esențial ca părinții să se intereseze de fiecare aspect al vieții lui și nu doar de școală. Comunicarea nu începe din gura vorbitorului, ci din urechile ascultătorului.
Renunțarea la a vorbi cu copilul tău nu este niciodată calea cea bună, chiar dacă poate provoca frustrare părintelui și nici măcar să nu caute pe cineva „vinovat” pentru tăcerile lui.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil