Mulți părinți cred că fac tot ce le stă în putere pentru copil. Uneori însă, o alegere făcută din dorința de bine poate avea consecințe nedorite. Specialistii în educație spun că o greșeală mică, dar frecventă, face ca un copil să piardă un avantaj educațional.
În continuare vei afla ce spun studiile, ce recomandă experții și ce poți face tu ca părinte.
O eroare subtilă, intervenția exagerată, poate elimina avantajul pe care copilul l-ar putea avea la școală. Specialiștii evidențiază că această greșeală, deși făcută din grijă, afectează autonomia, motivația și performanța.
Ce înseamnă „intervenție exagerată”? Intervenția exagerată apare când părintele corectează imediat orice greșeală, oferă soluții înainte ca copilul să gândească, sau preia controlul temelor și organizării zilnice. În loc să sprijine, devine „suport ocult” care inhibă copilul.
Această atitudine se manifestă adesea în sarcini de rutină: dacă copilul are un exercițiu, părintele vine cu răspunsul. Dacă are un proiect pe termen lung, părintele își planifică timpul, îi spune cum să facă schița și cum să-și prioritizeze activitățile.
SURSA FOTO: freepik.com @dikushin
Un studiu condus de Jelena Obradović la Stanford arată limpede că părinții care intervin frecvent, chiar și când copilul este deja pe drumul cel bun, au copii cu dificultăți de autoreglare a emoțiilor și atenției. Copiii răspund la testele de răbdare și control executiv mai slab decât cei a căror autonomie a fost respectată, conform Stanford News.
Un alt studiu recent intitulat „Burden or empowerment? A double-edged sword model” (n.r. - „Povară sau împuternicire? Un model cu dublu tăiș”) investighează efectul ambivalent al implicării parentale asupra performanței academice. Conform acestui studiu, implicarea părintelui poate genera stres pentru copil, ceea ce afectează negativ rezultatele. Totuși, dacă implicarea este percepută ca sprijin și nu control, poate crește angajamentul față de învățare, notează PMC.
Studiul „The Homework Wars” (n.r. - „Lupta pentru teme”) a investigat dialogurile dintre părinți și copii la teme (78 de familii, peste 600 de înregistrări audio pe 4 săptămâni). Rezultatul: conflictele apar frecvent chiar și când intențiile sunt pozitive, inclusiv în momente de laudă neetichetată, care pot declanșa tensiuni.
Cercetările despre implicarea parentală la nivel larg indică un model complex: nu „mai mult e mai bine”, ci „tipul și dozajul contează”. Unele forme de implicare sunt utile (sprijin afectiv, dialog, ghidaj la cerere), altele dăunătoare (control direct, intervenție continuă).
Un studiu din 2024 („Parental involvement and education outcomes”, n.r. - „Implicarea părinților și rezultatele educaționale”) analizează impactul pe termen lung al implicării parentale asupra ratei absolvirii liceului. Concluzia: implicarea echilibrată, care nu transformă educația într-o sursă de presiune, pare să ofere cele mai bune rezultate.
Când copilul nu are spațiu să greșească, el nu experimentează procesul intern de a găsi strategii alternative. Astfel, nu învață cum să recupereze, cum să redefină pașii. Aceasta reduce capacitatea de adaptare la situații noi.
Teama de greșeală devine reală. Studiile arată că elevii care au fost criticați frecvent evită să inoveze sau să asume riscuri în teme sau proiecte. Evită provocările.
Pe termen lung apar dependența de ajutorul extern și lipsa de încredere în propria judecată. Copilul poate spune: „Dacă nu știu sigur, nu fac nimic până nu mă întreabă cineva”.
Mai mult, unele studii arată că implicarea excesivă poate genera conflicte între părinte și copil, tensiuni emoționale, scăderea motivației reale. Relația temă-părinte devine sursă de stres, nu de sprijin.
Multe asemenea comportamente vin din dorința de a proteja copilul, de a-i ușura drumul, de a preveni greșelile. Dorința de control vine din teamă: temerea că va eșua, că nu va face față sau că mediul școlar este prea competitiv.
Uneori este vorba de propria anxietate a părinților, de comparații sociale („vecinii fac mai mult”), de presiunea socială de a avea copii performanți.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
Primul pas este conștientizarea: observă cât de des intervii. Dacă te prinzi că spui soluția fără să întrebi, oprește-te. Pune întrebări precum: „Cum ai gândit asta?”, „Ce altă cale ai putea încerca?”, „Vrei ajutor sau vrei să găsești tu soluția?”
Când copilul greșește, discută împreună ce nu a funcționat. Evită etichetele („ai greșit din prostie”). În schimb, explorează împreună ce s-a întâmplat și ce variantă alternative ar putea funcționa data viitoare.
Construiește împreună cu copilul strategii de organizare. Tu poți propune, dar copilul trebuie să decidă. Lasă-l să testeze planul pe care îl concepe.
Când copilul solicită ajutor, oferă-i sprijin ghidat, nu soluția completă. Poți să-l întrebi: „Vrei să verific împreună pașii?” sau „Vrei să îți dau sugestii pe care le poți adapta?”
Cultivă un climat emoțional sigur. Laudă efortul, perseveranța și reflecția, nu doar rezultatele. Spune: „Mă bucur că ai continuat să cauți o variantă ca să rezolvi”, chiar dacă nu ai obținut soluția perfectă.
Fii model: împărtășește una dintre greșelile tale, cum ai încercat să le gestionezi, ce ai învățat. Când copilul vede că adulții acceptă eroarea ca parte a procesului, îi este mai ușor să facă la fel.
Menține dialog constant cu profesorii. Întreabă ce stil de sprijin preferă copilul la clasă, ce strategii de învățare pot fi recomandate de profesor. Astfel intervenția acasă se conectează cu realitatea școlii.
Dacă observi anxietate persistentă, blocaje în a începe tema sau evitare a provocărilor, poți apela la un psihopedagog sau psiholog școlar care poate oferi strategii individuale.
Nu există o formulă fixă. Dacă vezi că copilul se luptă mai mult de 10-15 minute fără să înainteze, oferă o întrebare orientativă.
Dacă îți cere ajutor, cere-i ce variantă a încercat și întreabă dacă vrea sprijin.
Evită să verifici tot înainte ca el să finalze, lasă-l să termine și apoi discutați pașii.
La teme de rutină, oferă doar feedback, nu intervenție.
La proiecte complexe sau pe termen lung, stabilește puncte de verificare, la fiecare etapă copilul să prezinte ce a făcut, tu oferi sugestii, nu soluție.
Nancy E. Hill, profesor la Harvard, a relatat într-un meta-studiu pe peste 50 de cercetări cu zeci de mii de elevi că implicarea părinților în școală are cel mai mare impact atunci când este axată pe socializare academică, adică discuții despre obiective, planuri, etapele viitoare, decât când părintele verifică în permanență tema.
Deslandes, cercetătoare în relația familie-școală, subliniază că colaborarea între școală și familie trebuie să fie echilibrată. Părintele excesiv implicat riscă să erodeze autonomia elevului, iar școala ar trebui să definească responsabilități clare.
Cercetarea „The Homework Wars” oferă dovezi clare că și comportamentele pozitive, laude generale sau sugestii neetajate, pot declanșa discuții, tensiuni sau conflicte. Acest lucru arată cât de sensibil este echilibrul dintre sprijin și intervenție.
Poți gândi: „Dacă nu intervin, o să facă greșeli și-i va dăuna copilului meu”. Dar ține cont că greșelile controlate sunt parte din procesul de învățare reală.
Poți simți că pierzi controlul sau că nu știi cum să-l ajuți. Începe treptat: limitează intervenția la teme zilnice mai simple, apoi exersează strategii de sprijin gradual.
E posibil ca școala să aibă așteptări mari și să ceară sincronizare între acasă și la clasă. Aici colaborarea cu profesorii devine vitală: cere sugestii, propune metode de sprijin pe care copilul le poate aplica singur.
Intervenția exagerată este periculoasă în toate etapele, dar are un impact mai mare în perioada şcolarizării primare și gimnaziale, când copilul își formează strategii de învățare și încredere academică.
În liceu, efectul se acumulează, cine nu a învățat să încerce singur poate trece prin blocaje majore.
Observi că procesul de învățare devine mai autonomie-centric: copilul planifică, decide, ajustează.
Greșelile nu mai stârnesc anxietate, ci devin materiale de reflecție și dezbatere.
Conflictul legat de teme se diminuează, relația părinte-copil devine mai colaborativă.
Performanța tinde să fie mai constantă pe termen lung, deoarece copilul dezvoltă strategii interne.
Cercetări Harvard și Yale: Cum o singură calitate le crește copiilor șansele de succes școlar
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
