Oana Moraru, specialist în parenting și educație, oferă soluții concrete pentru gestionarea uneia dintre cele mai mari temeri ale părinților de liceeni: influența negativă a grupului de prieteni și riscul consumului de substanțe.
Prima frică pe care o are un părinte de licean este legată de posibilitatea ca „dacă ajunge copilul meu într-un anturaj nepotrivit ce fac eu”. Răspunsul Oanei Moraru este: primul pas este „să-ți chemi acel anturaj cât mai aproape de propria casă”.
Este vital să găsiți o variantă în care o parte din acei tineri „au șansa să-ți deschidă ușa casei”, fie că rămân pentru o după-amiază, fie că dorm acolo, sau organizează o petrecere.
Pentru părinte, este important să trăiască „un pic în atmosfera acestui grup sau să iasă cu ei sau să-i aibă în proximitate”. Totuși, esențial este să se oprească „din a judeca vreo secundă cu propriul copil despre ce se întâmplă”. Dacă părintele are „nerăbdarea să-ți spui părerile încă de la început despre X Y Z din anturajul lui sau prietenii lui copilul îți închide ușa și n-o să mai auzi nimic despre viața lui”.
Oana Moraru subliniază în cadrul podcastului Părinți Cuminți că primul pas este „să păstrezi ușa deschisă”, iar al doilea, „să nu judeci deloc”, chiar dacă se văd lucruri care „te consternează te contrariază”.
Ea povestește că, ascultând discuțiile adolescenților, primele reacții erau „de șoc apropo de cum își vorbesc ce spun”. Unele interacțiuni erau „foarte infantile altele păreau agresive”. Dacă părintele își dă „un pic de răbdare și timp și asculți în continuare”, își dă seama că „lucrurile nu sunt deloc atât de negre pe cât ți le imaginai tu”.
Al treilea pas este să devii „așa o voce care doar se insinuează din când în când în relație cu copilul tău”, adică să apuci să spui ce crezi „fără să dai cu ciocanul fără să pară că vrei să interzici”.
Atragerea către anturaje greșite nu este un eveniment brusc, ci este „dată de o fragilitate emoțională care s-a construit mult în anii anteriori”. Aceasta poate proveni din „neîncredere mare în sinea copilului și dorință de a se turna în ceilalți pentru acceptare o acceptare pe care n-a primit-o acasă”.
Chiar dacă simți că îl pierzi, „nu e niciodată târziu nici la 20 de ani nici la 25 nici la 30 de ani să reconstruiești relația cu copiii tăi”. Reconstrucția se face prin „validare și acceptare chiar dacă copilul este într-o criză extraordinar de mare”.
Pornind de la anturaj, părinților de adolescenți le este frică de fumat, băut și, cel mai rău, de droguri. Oana Moraru explică faptul că acei copii care încearcă aceste lucruri o fac adesea din „curiozitate” și „nevoie de libertate”. Un alt factor este nevoia de „validare de la gașcă”.
„Cu cât încerci să te duci spre copilul tău mai ferm și mai clar să nu te văd cu... cutare sau cutare lucru... cu atât în momentele lui doar cu prietenii va simți nevoia de libertate”, spune Oana Moraru.
Presiunea sub forma „arătătorului ridicat și cu povețe și cu presiune și amenințări” nu funcționează. Mulți adolescenți vor trece „prin toate substanțele să zicem așa la îndemână nu neapărat pe prin cele grele de tot și vor ieși la capătul tunelului”. Un copil echilibrat emoțional își dă seama că „pentru senzația aceea de moment nu merită zilele următoare care de obicei se simt ca devitalizate”.
Există, desigur, și zona „patologică a consumului și abuzului de droguri”, unde copiii au avut o „absență mare a sentimentului acela că sunt văzut sunt iubit sunt apreciat”. Acești copii simt un „gol existențial pe care îl simțim cu toții în adolescență”, gol pe care încearcă să îl umple.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
