La începutul anului școlar, perioada gimnazială și clasele primare aduc pentru mulți părinți o mare povară și o sursă constantă de stres: gestionarea temelor. Mulți părinți simt că „dacă fac temele cu copilul îmi stric relația”. Experta în parenting și educație Oana Moraru confirmă că relația poate fi afectată, dar nuanțează: „da, strici relația, dar nu dacă faci temele cu el, ci dacă faci temele cu el din poziția de profesoară nemulțumită”.
Oana Moraru subliniază că, de fapt, un părinte nu poate face temele cu copilul său. Indiferent dacă este vorba de mame sau de tați, inclusiv de cei care se ambalau și credeau că știu matematică suficient cât să nu-și dea copilul la meditații, riscul este ca părintele să facă o proiecție a egoului său asupra copilului, o proiecție care „o strivește” pe fiică sau pe fiu.
Fiind prea aproape emoțional de copil, se activează judecățile personale: „ni se activează judecăți de genul ăsta: ah, de ce nu pricepe femeia de ce nu-i asta în asta, pentru că îi vrem foarte buni”.
Moraru explică, în cadrul podcastului Părinți Cuminți, faptul că, de obicei, când ne așezăm lângă copiii noștri pentru a-i ajuta, le vorbim cu exact aceeași voce critică „cu care ne-am vorbit și ne vorbim nouă înșine”. Expresii precum „Hai, mă, odată, mă, de ce nu ești în stare, băi, dar ți-am explicat de șapte ori” reflectă vocea pe care o folosim pentru a ne critica pe noi înșine.
SURSA FOTO: freepik.com @Bizon
Dacă părinții nu reușesc să se detașeze de rolul de „profesoară nemulțumită”, soluția este una radicală, dar benefică relației: „preferabil este să nu faceți teme cu ei decât dacă intrați în zona asta de om care doar asistă e coach și își oprește judecățile”.
Copilul simte presiunea și judecata părintelui, similar cu un șofer începător care nu suportă să conducă sub observația unui cunoscut. Părinții ar trebui să se întrebe: „ați vrea să lucrați teme sub presiune?”.
Oana Moraru oferă o soluție: părintele trebuie să găsească în sine puterea „de a se disocia de identitatea de mamă și de tată și de a fi atunci doar niște observatori sau niște asistenți sociali”. Rolul este definit precis: „Când mă așez să ajut copilul meu la teme sunt un asistent social nu am orgolii nu am suferințe nu am frici doar îl sprijin”.
Acest sprijin se traduce prin a ajuta copilul să-și dozeze timpul și să stea „oarecum în control”, oferindu-i „căldură sufletească”, mai ales dacă este un copil dependent. Părintele, așezându-se lângă copil, nu face temele, ci îl asistă pe cel care „nu și poate încă reglementa sistemul emoțional nu se poate aduna”. Părintele devine „termometrul paratrăznetul lui”, acționând ca „gărduțul din jurul lui care îl ajută să-și restrângă energia, dar nu sunt judecătorul, că asta e cel mai nasol”.
O altă teamă majoră este legată de momentul în care trebuie să intervină cu meditații. Experta oferă un criteriu de diagnosticare: meditațiile sunt necesare „când începe să aibă greșeli de tip structural găuri din alea în șvaițer”.
Moraru explică diferența între erorile de proces și deficiențele structurale, oferind exemplul unei transcrieri la clasa a doua. Dacă apar erori de tranziție (o virgulă uitată, un aliniat neașezat, o literă despărțită greșit la capătul cuvântului), acesta este un proces normal de dezvoltare și copilul este în evoluție.
Însă, dacă în acea transcriere „există de trei ori litere mâncate sau grupuri de sunete nescrise corect atunci copilul are o gaură structurală din urmă”. Aceste „găuri de demult” trebuie remediate prin meditații unu-la-unu, în care profesorul se concentrează pe „lucrurile care au rămas în pom din anii precedenți”.
Părinții ar trebui să se testeze la un profesor „corect” pentru a stabili dacă sunt „erori de tranziție de proces de dezvoltare” sau deficiențe mai vechi.
SURSA FOTO: freepik.com @vh-studio
O mare parte din teama legată de performanța școlară și meditații provine din „efectul de turmă”. Părinții se sperie pe „nimicuri” sau „greșeli de proces”. De exemplu, dacă după vacanță copiii iau note sub așteptări (șase sau șapte) la testele inițiale, părintele sare: „gata îl duc la meditație că a luat șapte”.
Moraru sfătuiește: „nu, mai așteaptă-l două trei săptămâni să-și încălzească motoarele să revizuiască materia”.
Părinții, în loc să se uite la propriul copil, se tem de comparație: „dacă vecinul de scară îl are la meditație și vecinul din scara cealaltă îl are uneori nici nu mă mai uit la copilul meu îl duc și eu ca nu cumva el să piardă față de ceilalți”. Aceasta este o manifestare a „culturii consumiste” unde „mai mult înseamnă mai bine”.
Cine merge cu acest val, „merge cu frica și cu conștiința universală a fricii”. Consecința majoră este că, oferind mereu ajutor, copilul „își pierde autonomia și încrederea că poate singur surmonta niște dificultăți”. Meditația devine o „cârjă” oferită din start.
Copilul trebuie să aibă spațiu, timp și răbdare „să caute el să facă el să se străduiască el”. Dorința sau drive-ul de a face lucruri apare doar dacă cel mic „a avut suficiente bule de astea în care a simțit tensiunea între frustrare și posibilă reușită”. Dacă frustrarea este imediat compensată cu un ajutor, copilul nu va avea niciodată dorința de a face singur, fiindcă „creierul lui se va obișnui cu proptele”.
Moraru avertizează părinții: „Mare mare grijă nu cedați! A fi părinte înseamnă a fi singur cu copilul tău în brațe la răscruce de vânturi”. De asemenea, părinții trebuie să fie conștienți că neliniștile și nemulțumirile lor legate de profesori sau școală nu trebuie exprimate în fața copilului, deoarece acestea bruiază „micul lui GPS” și îl zburătăcesc.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
