Cum crești un copil echilibrat emoțional și încrezător în relația cu părinții
Unul dintre cei mai importanți factori care influențează dezvoltarea unui copil este felul în care se simte în relația cu părintele său.
20 Mai 2026
În prezent, unii specialiști în comportamentul copiilor consideră că ceea ce vedem uneori nu mai este, de fapt, parenting blând în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o alunecare, alimentată de anxietatea părinților, către un stil parental permisiv.
Să fii sau să nu fii un părinte adept al parentingului blând? Aceasta este întrebarea. În ultima perioadă, există numeroase controverse în jurul conceptului de „gentle parenting”. Ce înseamnă, de fapt, acest stil de parenting și, mai ales, ce nu înseamnă?
Recent, presa canadiană și internațională a relatat, în titluri provocatoare, cazul unui copil mic care a întârziat decolarea unui avion după ce a refuzat să se așeze pe scaun și să poarte centura de siguranță.
Este acesta un exemplu în care parentingul blând a mers prea departe sau pur și simplu cazul unui copil care trecea printr-un atac de panică real? Nu știm cu certitudine, însă situația a stârnit numeroase reacții și o dezbatere intensă, inclusiv în rândul părinților.
În esență, parentingul blând autentic este un model care îmbină căldura și apropierea emoțională cu stabilirea unor limite clare, potrivit TheIndependent.
Această abordare are la bază un model bine cunoscut în psihologie, denumit parenting autoritar, în care părintele este apropiat și receptiv la nevoile copilului, dar stabilește în același timp reguli și limite ferme. Dar ce înseamnă, mai exact, acest lucru?
Zeci de ani de cercetări solide în domeniul dezvoltării copilului arată că acei copii crescuți de părinți care reușesc să îmbine căldura emoțională cu limite clare și consecvente se dezvoltă mai bine. Ei au rezultate semnificativ mai bune în ceea ce privește dezvoltarea emoțională, capacitatea de autoreglare, precum și dezvoltarea socială și cognitivă.
Echilibrul dintre căldură și limite
Pentru a înțelege cu adevărat acest concept, trebuie să îl privim și în context istoric. Ideea de „parenting” ca activitate în sine este un fenomen relativ recent.
Așa cum explică Alison Gopnik în cartea sa din 2016, The Gardener and the Carpenter, creșterea copiilor era privită în trecut pur și simplu ca un lucru pe care oamenii îl făceau în mod firesc, beneficiind în mare măsură și de sprijinul comunității din jur.
Începând însă cu anii 1970, schimbările de pe piața muncii și transformările sociale au modificat profund modul în care este privită creșterea copiilor. Parentingul a devenit treptat o activitate mult mai conștientă, planificată și însoțită de o presiune tot mai mare asupra părinților.
Au apărut astfel tot mai multe ghiduri scrise de specialiști, iar mentalitatea multor părinți s-a schimbat: de la încrederea în propriul instinct și în capacitatea de a răspunde nevoilor copilului, la convingerea anxioasă că există un anumit mod „corect” în care trebuie să fii părinte.
Din punct de vedere biologic și istoric, oamenii au evoluat într-un mediu în care responsabilitatea creșterii unui copil era împărțită între mai mulți membri ai comunității, un fenomen cunoscut sub denumirea de „alloparenting” sau „allomothering”. Astăzi, mare parte din acest sprijin comunitar a dispărut, iar părinții și îngrijitorii se trezesc adesea singuri, preocupați permanent să facă lucrurile așa cum trebuie.
Lipsa limitelor îi poate neliniști pe copii
Potrivit mai multor decenii de cercetări occidentale în domeniul dezvoltării, pentru a se dezvolta armonios, copiii au nevoie de o combinație între receptivitate emoțională și structură. Cu alte cuvinte, au nevoie de limite clare și previzibile.
Atunci când un copil de patru ani ajunge să decidă când merge la culcare, dacă poartă sau nu centura de siguranță ori să negocieze permanent rutinele zilnice, acest lucru poate deveni, de fapt, profund neliniștitor pentru el.
Limitele previzibile trebuie cunoscute și discutate, însă atunci când este vorba despre siguranță, ele nu ar trebui să fie negociabile. În paralel cu aceste limite ferme, validarea emoțiilor este extrem de importantă. Copiii au nevoie ca trăirile lor să fie recunoscute, fără ca adulții să le minimalizeze fricile spunându-le „Nu ai de ce să te temi” sau să-i facă să se simtă rușinați pentru furia lor spunându-le „Nu te mai purta așa”.
Ce înseamnă „co-reglarea”
Acest echilibru reprezintă fundamentul a ceea ce specialiștii numesc „co-reglare”. Sistemul nervos al unui copil este încă în curs de maturizare, iar acesta joacă un rol important în activarea mecanismelor cerebrale care influențează comportamentul. Din acest motiv, copiii mici au nevoie de un adult calm care, într-un fel, să le „împrumute calmul său” și să-i ajute să-și regleze reacțiile fiziologice.
Unul dintre cele mai importante sfaturi pentru părinți este, astfel, să fie atenți mai întâi la propria stare emoțională înainte de a-i spune ceva unui copil care este copleșit și nu își mai poate regla emoțiile. Există numeroase dovezi științifice care susțin această abordare.
