În spatele ușii închise a camerei de copil nu este întotdeauna liniște. Este adesea o teroare mută, o spaimă paralizantă că nota de la simulare nu este destul de mare, că privirea părintelui se va întuneca la auzul mediei sau că visul familiei se va prăbuși dintr-o zecime pierdută pe o foaie de examen. Copiii din România nu își pun capăt zilelor pentru că le lipsește mâncarea de pe masă ori haina de pe umeri. Se sting pe dinăuntru, iar unii aleg gestul extrem, pentru că nu mai pot căra în spate groaza de a dezamăgi.
Tragediile se repetă an de an exact în aceleași puncte critice: clasa a VIII-a și clasa a XII-a. Sistemul îi numește „ani terminali”, o etichetă rece pentru luni întregi de meditații sufocante, reproșuri acasă și nopți nedormite. În loc să vadă un suflet care abia își caută locul în lume, societatea vede doar cifre, coduri de bare la Evaluarea Națională și medii de admitere la liceu.
Această situație a fost pusă pe masă în cadrul emisiunii Părinți Prezenți, realizată de Loredana Iriciuc, redactor-șef Părinți și Pitici. Dialogul a avut-o ca invitată pe Lavinia Stan, mamă a șase copii pe care i-a îndrumat spre maturitate ca oameni funcționali și independenți, coach parental și autoarea volumului „Organizatorii de vieți. Principii esențiale pentru creșterea cu succes a copiilor”.
„Haideți să vorbim puțin și despre copiii care își iau viața. Sunt din ce în ce mai mulți. Cât de mult cântărește, din experiența dvs., teroarea de a nu dezamăgi? Pentru că ei nu se sinucid pentru că n-au ce mânca acasă sau că le lipsește ceva acasă, ei se sinucid din teama de a nu dezamăgi, pentru că vedem că cei mai mulți sunt din anii terminali, a VIII-a și a XII-a, și au sentimentul ăsta că nu sunt suficient de buni. Cum să recunoaștem disperarea asta înainte de a fi prea târziu?” a întrebat Loredana Iriciuc.
Primele semne ale prăbușirii emoționale apar adesea pe nevăzute, chiar sub ochii părinților care cred că au un adolescent rebel în casă. Lavinia Stan subliniază că tranziția de la copilărie la grijile de adult creează o fractură interioară, iar dacă mama și tatăl ratează primul moment de frică, gândurile negre pun stăpânire pe tânăr.
„Gândul de suicid apare la copii în perioada de adolescență, din păcate la mulți dintre ei. Se întâmplă ceva cu ei: este frica asta, este lupta asta din copilăria care dispare, grijile astea de adult care vin peste ei. Și dacă părintele pierde momentul ăla în care copilul se sperie, în care începe să-i fie frică, pot să apară gânduri negre la foarte mulți copii. Cei care duc acțiunea la bun sfârșit... Astea sunt niște lucruri care ar trebui aduse către părinți.
Specialiștii ar trebui să vină și să vorbească cu părinții, ar trebui să le spună: «Uitați-vă la semnele astea!», și aici vorbim despre medici psihiatri de copii, «Când vedeți că copilul procedează așa, nu stați cu mâinile încrucișate! Aduceți copilul către noi, vorbim noi cu el, pentru că suntem specialiști». Mă uitam la ei cum acționează: sunt foarte buni, ei deschid copiii, oamenii ăștia chiar știu ce fac. Am văzut copil adolescent blocat total, care nu mai scotea un cuvânt; când a ajuns în fața unui medic psihiatru, atât de frumos l-a deschis, atât de cald l-a deschis! Sunt niște butoane care trebuie apăsate repede de părinte, dar iar părintele nu știe”, explică Lavinia Stan.
România se confruntă cu o scădere dramatică a numărului de elevi, însă sistemul de învățământ acționează cu o duritate oarbă. În loc să aibă grijă de fiecare copil în parte, școala îi aruncă într-o cursă contra cronometru care seamănă mai mult cu o selecție brutală decât cu un proces de formare.
„Copiii ăștia ajung în punctul ăsta exact cum ai spus: faptul că sunt din ani terminali înseamnă că lor le este frică de examen și înseamnă că acolo s-a făcut o presiune nebună.
Ce spun eu: că aceste examene pun presiune enormă pe copii în România, că examenul de Evaluare Națională este un triaj nemilos pe care îl facem cu copiii ăștia, care oricum scad numeric de la generație la generație.
În ultimii 10 ani România a pierdut 500.000 de copii. 200.000 de copii dădeau acum 10 ani Evaluarea Națională, acum sunt 100 și ceva de mii de copii. Deci noi, după ce că avem un număr atât de mic, îi expunem la acest examen care este foarte stresant”, spune Lavinia Stan.
În spațiul public reapare obsesiv replica adulților care minimalizează suferința adolescenților: „Și noi am dat treapta, și noi am învățat, și n-am mai pățit nimic”. Lavinia Stan demontează această comparație toxică și explică diferența structurală dintre generația crescută în comunism și copiii de astăzi.
„Și acum toată lumea spune: «Și noi am dat examenul ăsta, și noi am făcut!». Noi aveam altă rezistență la presiune, erau alte vremuri, părinții noștri erau diferiți, trăiam altfel cu presiunea. Această generație nu mai trăiește bine cu presiunea. Copiii ăștia nu rezistă la presiune, pur și simplu nu rezistă! Sunt ca niște rezistențe din astea prin care trece curentul, niște lițe prea fine: se ard foarte ușor. Și noi trebuie să ținem cont de această particularitate a copiilor acestor vremuri. Pur și simplu trebuie să ținem cont de faptul că ei sunt sensibili și se pot defecta mult mai ușor decât copiii din generația noastră.
Sigur că și în generația noastră erau copii care se sinucideau; chiar când eram eu în liceu s-a întâmplat chestia asta, tot din cauza presiunii și a unei profesoare care era îngrozitor de dură. Eram un liceu întreg de copii cărora ne era frică de ea. Femeia numai dacă trecea pe holul liceului noi înghețam de frică, începeam să ne verificăm dacă avem bentița bine pusă, dacă stă gulerul bine, efectiv ne comportam de parcă eram într-un regim militar. Ei bine, un copil din liceu și din generația mea a cedat din cauza acestei presiuni”, povestește Lavinia Stan.
Contradicția societății de astăzi pleacă chiar din familie. Pe de o parte, părinții își cocoloșesc copiii, le oferă tot confortul material și îi feresc de orice efort fizic sau frustrare. Pe de altă parte, când bat la ușă examenele naționale, aceiași părinți pretind dintr-o dată o anduranță de oțel și performanțe maxime.
„Presiunea trebuie luată mai ales de pe generația asta sensibilă, pentru că este un nonsens și este o aberație dacă stai să te gândești, Loredana. Pe de o parte îi ducem la școală de mititei, îi lăsăm cu mașina în fața școlii: «Ce-ți dă mama? Ce hăinuță vrei? Ce tip de telefon?», să nu-ți lipsească nimic. Deci ce facem? Îi sensibilizăm. Și pe de altă parte, după ce i-am sensibilizat, bum! Venim și le tragem un pumn: «Ai evaluare, ai aia, faci așa!». Chestia asta le creează un conflict interior.
Pentru că noi îi sensibilizăm, așa îi creștem și așa e frumos, așa a evoluat omenirea. Adică de ce să fim supărați pe faptul că ne permitem lucruri pentru copiii noștri? Nici aici nu puteam să ajungem iar cum era pe vremea mea, că dacă reușeai să-ți încalți copilul era o mare izbândă, pentru că nu era încălțăminte pentru copii în magazine. Nu trebuie să ne întoarcem acolo. Pur și simplu trebuie să ne bucurăm că sunt niște vremuri mai bune, dar pe de altă parte, acestor copii sensibili nu putem să le creăm conflictul ăsta interior, după aia să venim și să presăm pe ei până nu se mai poate”, spune Lavinia Stan.
Ieșirea din această spirală a terorii de la școală cere o schimbare de perspectivă din partea adulților. În loc să amplifice panica notelor, părintele are datoria să rămână ancora de salvare a copilului, cel care îi aduce aminte că valoarea lui ca om nu depinde de o grilă de concurs.
„Eu nu am pus presiune pe copiii mei care au dat Evaluarea Națională. Le spuneam tot timpul: «Mama vede efortul tău, care este uriaș». Acum un an și jumătate am avut ultima oară copil care a dat Evaluarea Națională și-i ziceam: «Pur și simplu vreau să treci cu bine prin asta, să fie bine pentru tine cum îți dorești tu. Mama îți dă tot suportul, sunt aici». Dar eu nu-i spuneam: «Învață! Ce-i cu nota aia?». Ferească Dumnezeu! Păi copilul ăla și-așa învăța nu știu câte ore pe zi, ce să mai vin și eu să-i mai dau? Nu mai știam cum să fac să-i spun: «Mama, te rog, stai cât mai liniștită! E un moment din viața ta, nu e toată viața ta!».
Și asta le-am spus tuturor copiilor de clasa a VIII-a la care am fost, pentru că nu vrei să știi la câte clase am vorbit eu în ani: «Măi copii, este un moment din viața voastră, nu este toată viața voastră pusă în acest moment. Vor fi multe alte momente de-a lungul vieții»”, povestește Lavinia Stan.
Dacă adulții nu înțeleg la timp că un copil speriat are nevoie de brațe deschise, nu de ultimatumuri și amenințări cu eșecul, lista tragediilor din preajma examenelor va continua să crească. Nicio notă de zece și niciun liceu de elită nu valorează cât viața unui copil împins peste margine de frica de a nu fi destul de bun.
