„Du-te la culcare, altfel…” : De ce amenințările la culcare au efectul opus

Ora de culcare poate fi lungă... Foarte lungă. După o zi obositoare la serviciu, părinții nu au întotdeauna energia să negocieze. Seara, când oboseala se acumulează, anumite afirmații apar aproape automat: „Trebuie să dormi”, „Nu ai de ales” sau chiar „Dacă nu dormi, vei fi pedepsit”. Părintele speră astfel că o regulă fermă îl va face pe copil să înțeleagă că ora de culcare nu mai este negociabilă.

Totuși, somnul nu funcționează ca o sarcină pe care copilul o poate îndeplini la comandă. Cu cât adultul încearcă mai mult să controleze adormirea, cu atât copilul poate opune mai multă rezistență.

Așadar, trebuie cu adevărat să îi ceri copilului să doarmă? Și, mai ales, cum stabilești limite fără ca ora de culcare să se transforme într-o luptă pentru putere?

Psihologul Joëlle Dyan amintește că rolul părintelui nu este să provoace somnul. Rolul e să îl însoțească pe copil spre acest moment de odihnă, important pentru dezvoltarea lui, notează Parents.

De ce amenințările la ora de culcare pot avea efectul opus?

Problema unor afirmații precum „Trebuie să dormi” sau „Nu ai de ales” este că ele lasă impresia că un copil poate decide să adoarmă și că refuză pur și simplu să facă acest lucru din încăpățânare.

În realitate, somnul este o capacitate care nu poate fi comandată.

„Nu putem forța un copil să doarmă”, amintește Joëlle Dyan.

Pentru psiholog, totul ține și de modul în care adultul formulează cererea și privește capacitățile copilului. Atunci când apare o dificultate, adultul poate avea tendința să repete tot mai multe ordine, pentru că se simte neputincios. Copilul, însă, încearcă pur și simplu să învețe să gestioneze ceva ce încă nu stăpânește.

Adormirea nu este o abilitate pe care copilul o poate dobândi imediat, sub presiune. Cu cât părintele insistă mai mult, cu atât ora de culcare riscă să devină un moment de tensiune. Copilul poate ajunge să perceapă situația ca pe o luptă pentru putere.

„Atunci când îi cerem unui copil să adoarmă imediat, îi transmitem, într-un fel: «Eu sunt cel care te controlează»”, explică psihologul.

Joëlle Dyan face o comparație și cu alte funcții fiziologice, precum alimentația:

„Somnul, la fel ca alimentația, reprezintă o funcție fiziologică autonomă”.

Încercarea de a controla aceste funcții prin constrângere poate produce exact efectul opus celui dorit.

Asta nu înseamnă că un copil decide ora la care merge la culcare. Limitele pot rămâne. Vine ora de culcare, copilul merge în pat, iar ritualul de seară se încheie. Totuși, faptul că se află în pat nu înseamnă că trebuie să adoarmă imediat. Părintele îl poate pune în pat și poate privi situația cu mai multă relaxare și să-i spună: „Nu este nicio problemă dacă nu adormi”.

Ce poți spune în loc de „Dormi, altfel...” ?

Psihologul recomandă ca părinții să repete cu încredere astfel de mesaje:

„Este normal să nu știi încă să faci asta. Este normal să nu reușești imediat. Eu te ajut, iar treptat vei reuși”.

Ideea este să îl ajuți pe copil să intre treptat într-o stare potrivită pentru somn. Un rol important îl are ritualul de seară, cu repere clare și constante: oprești ecranele, încetinești ritmul, creezi liniște, citești o poveste și îl ajuți să vorbească despre eventualele frici legate de noapte.

„Ritualul este foarte important. El trebuie să aducă liniștea”, subliniază Joëlle Dyan.

Ce faci când seara devine prea dificilă?

Dacă sfârșitul zilei devine deosebit de complicat, psihologul îi recomandă părintelui să nu încerce cu orice preț să joace rolul celui care are toate răspunsurile. Poți să recunoști că și tu întâmpini dificultăți ca adult și ca părinte. Poți chiar să îi ceri copilului să te ajute să găsiți împreună o soluție.

„Nu este nimic rău să îi spui: «Încerc să te ajut... Uneori am impresia că nu reușesc. Ajută-mă! Ce crezi că ar trebui să fac?»”

Astfel, copilul primește un anumit sentiment de control, fără ca părintele să renunțe la limitele și responsabilitatea sa.