Părinți și Pitici › Părinți prezenți › EXCLUSIV! De ce un copil alege să atace cu arma și altul strigă după ajutor? Bogdan Cotigă spune cum se clădește reziliența acasă

EXCLUSIV! De ce un copil alege să atace cu arma și altul strigă după ajutor? Bogdan Cotigă spune cum se clădește reziliența acasă

FOTO: magnific.com @noohsaob974
După cazul șocant din Bistrița, unde un elev de 13 ani a atacat profesoara cu un cuțit în timpul orelor, căutăm răspunsuri la cea mai grea întrebare: cum ajunge un minor să creadă că violența extremă este o opțiune? În cadrul emisiunii Părinți Prezenți, psihologul și psihoterapeutul Bogdan Cotigă arată de ce frustrarea nu justifică crima și cum influențează lipsa regulilor timpurii de acasă capacitatea unui tânăr de a distinge binele de rău.

Când auzim despre un atac sângeros în școală, prima reacție de mamă este o strângere de inimă și o întrebare mută: cum a fost posibil? Cazul cutremurător din Bistrița, unde un minor de 13 ani a înfipt cuțitul în gâtul profesoarei, a îngrozit o țară întreagă. Mintea refuză să accepte că un copil atât de fraged poate plănui la rece o asemenea faptă. Căutăm instinctiv explicații în traume ascunse, în suferințe greu de dus sau în răul din jur.

Însă adevărul din spatele actelor de cruzime este mult mai complex și cere luciditate maximă. În platoul emisiunii mele, l-am provocat pe psihologul și psihoterapeutul Bogdan Cotigă la o discuție deschisă, dincolo de etichete și judecăți pripite: ce face ca un adolescent copleșit de frustrare să își descarce mânia printr-un măcel, în timp ce un alt coleg, aflat în aceeași suferință, caută sprijin și nu recurge la violență?

Am pornit dialogul de la durerea din spatele acestei drame, curioasă să aflu ce iad interior împinge un minor spre un gest atât de extrem.

„Cred că de fapt problema nu este neapărat în iadul pe care îl resimte acest adolescent, ci în felul în care el reacționează ca urmare a acestui lucru. Asta este și întrebarea pe care și-o pun și specialiștii, fie că vorbim de psihiatri sau psihologi, când se întreabă așa: de ce în aceleași condiții un tânăr care trăiește frustrare, probabil dorință de răzbunare, acționează ca atare, adică face astfel de fapte, și ce face pe altul să nu facă asta și la un moment dat să încheie acest subiect, să se împace cu ideea că nu are cum să reacționeze și să treacă mai departe? Care-i diferența între ei?

Pentru că ziceam asta: în ambele situații, în interiorul unui adolescent se pot petrece tot felul de lucruri, pot lua naștere tot felul de frustrări, motivate cu siguranță. Dar unul dă cu maceta sau cu cuțitul în profesoară și altul nu face asta. Capacitatea noastră de a rezista unor neajunsuri care vin din partea societății, familiei, unor stimuli negativi care vin permanent se cheamă reziliență. Cu cât este mai mare reziliența, cu atât nouă și celor din jur se pare că ne este mai bine.

De asta spuneam că eu cred că mai important e de ce ajunge să facă astfel de lucruri, nu ceea ce e în interior. Ceea ce e în interior cu siguranță au simțit foarte mulți adolescenți, colegi de-ai lui, colegi de-ai noștri atunci când am fost tineri. Poate și noi am simțit frustrare când cineva, un coleg mai mare, mai ales la băieți se întâmplă asta, nu? Că bullyingul nu este o chestiune nouă, el a existat dintotdeauna în sălile de clasă. Și poate am fost oricare dintre noi în situația asta în care un coleg mai bătăios, mai bătăuș, mai violent, mai agresiv ne-a șicanat o perioadă. Diferența este că noi n-am scos cuțitul. Asta este diferența.

Asta nu înseamnă că nu ne-a frustrat situația asta, nu înseamnă că nu ne-a revoltat. Am apelat la alte metode pentru a opri, să zicem, sau pentru a ne căpăta această satisfacție: le-am spus profesorilor, le-am spus părinților, am spus poliției, am făcut altfel, nu ne-am făcut dreptate singuri. De ce zic că e important? Pentru că modul prin care a reacționat respectivul arată că a avut libertatea interioară și a permis acest lucru educația, contextul în care se afla afectiv, relaționat cu părinții, cu viața lui i-a permis să se gândească că este o bună opțiune să ia cuțitul și să facă asta. Pentru că a fost un act plănuit, după cum declara și spunea chiar el pe net, spunea de mult timp că vrea să facă atacul ăsta”, explică Bogdan Cotigă.

Simțul proporției nu pică din cer: Se învață pas cu pas în cei șapte ani de acasă

Am amintit în dialog că atacul a fost premeditat luni de zile pe internet. Răspunsul psihoterapeutului a pus accentul pe o carență uriașă în educația multor copii: lipsa simțului proporției, adică granița clară între o supărare trecătoare și o crimă.

„Foarte mulți dintre noi am fost șicanați de diverși colegi în tot felul de forme, numai că dreptatea asta cu cuțitul nu și-o fac toți tocmai pentru că unii au aceste restrângeri, aceste rețineri interioare în a nu face totuși, în a înțelege mai bine proporția între fapte. Faptul că cineva mă jignește, să spunem, sau mă agresează ușor nu înseamnă că merită omorât. Adică sunt niște lucruri care țin de proporționalitatea situației pe care noi o învățăm, pentru că noi nu ne naștem cu lucrurile astea. Noi o învățăm de la părinți, de la profesori, din societate, din interacțiunile pe care le avem, din eșecurile noastre învățăm cum să reacționăm”, spune psihologul Cotigă.

Când l-am întrebat dacă totul pleacă de fapt din căminul părintesc, Bogdan Cotigă nu a ezitat: „Majoritatea lucrurilor, da. Din fericire sau din nefericire, pentru că și lucrurile bune pleacă tot de acolo, de aia zic”.

Bătălia dintre natura egoistă a copilului și reguli: Consecințele se pun din timp, nu după vărsarea de sânge

În calitate de mamă și om de educație, am subliniat în platou că lipsa consecințelor îi aruncă pe minori într-o falsă idee de omnipotență. Bogdan Cotigă a adus în discuție o perspectivă psihologică: copiii nu se nasc empatici sau dornici de reguli, ci profund ancorați în propriul interes, iar rolul adultului este să pună limite ferme înainte de orice derapaj major.

„Limitele ar fi trebuit puse puțin înainte de momentul ăsta, adică acele consecințe, acele lucruri continuu, prin educație. Pentru că, de exemplu, sunt părinți care nu reușesc să impună niște limite copiilor. Dar mai e o chestiune care e importantă aici: copiii chiar sunt diferiți, în sensul în care există copii care au un anumit specific, de exemplu la nivel temperamental. Temperamentul nu se dobândește, cu el te naști. Inteligența cognitivă cel puțin nu se dobândește, te naști cu ea.

Temperamentul e important în conflictul cu educația. De ce zic conflict? Pentru că educația este o convenție umană. Este o convenție. Noi ne-am dat seama că pentru a trăi împreună unii cu ceilalți avem nevoie să respectăm niște reguli, reguli pe care noi încercăm să le impunem copiilor noștri: să le înțeleagă, să le accepte și să-și dea seama că acceptându-le le este bine în societate. Dar acest lucru este o bătălie cu ei. Pentru că noi ca oameni, la nivel de origini ale noastre, noi n-avem tendința asta de a accepta aceste lucruri care au legătură cu cultura, cu educația”, spune Cotigă.

Completarea mea a fost firească: instinctiv, toți vrem să facem doar ce ne place și atât. Psihoterapeutul a confirmat capcana în care pică părinții care cred că buna purtare vine de la sine.

„Exact, exact, exact! Când suntem mici, suntem și când suntem mari, dar când suntem mici, suntem guvernați de egoismul nostru, de interesul nostru propriu, de nevoile noastre, indiferent că ele încalcă regulile. Și atunci e o bătălie dificilă pe care unii părinți o duc până la urmă sau o duc greu, sau o duc fără să știe cum, sau pur și simplu consideră că un copil va asimila aceste lucruri pur și simplu, fără să i le explice nimeni. Aici există erorile de educație de care spuneam. Pentru că unii copii reușesc totuși să asimileze niște lucruri de la profesori, de la frați, de la surori, dar alții nu reușesc asta și atunci au un comportament reprobabil în anumite situații, exact cum spuneam: își fac dreptate singuri”, mai spune psihologul și psihoterapeutul Bogdan Cotigă.

Așadar, agresivitatea nu se reglează de la sine și nu trece odată cu vârsta dacă nu intervenim la timp. Dragostea de părinte nu înseamnă libertate totală fără consecințe. Înseamnă prezență activă, răbdare și reguli, care să îl învețe pe copil valoarea vieții celuilalt înainte ca furia să pună mâna pe o armă.

Mamă și jurnalist, Loredana oferă o voce echilibrată pentru toți părinții care vor să își înțeleagă mai bine copiii. Scrie despre parenting cu sensibilitatea unei mame și rigoarea unui jurnalist, din experiența reală, consultă specialiști, verifică informațiile și selectează doar ceea ce este cu adevărat util pentru familie.
Alte știri