O vânătaie pe braț sau o urmă de dinți pe obraz adusă acasă de la grădiniță declanșează instantaneu panica și furia părinților. Primul impuls al adultului este să ceară răzbunare sau să își învețe copilul tehnici de autoapărare, fără să vadă că în spatele gestului nu stă răutatea, stă neputința comunicării. Despre această fractură a vorbit Mira Loghin, autor de carte, fondatoare de grădiniță, trainer certificat în comunicare nonviolentă și specialist în educație timpurie, la emisiunea Părinți Prezenți, moderată de Loredana Iriciuc, redactor-șef PărințișiPitici.ro.
Cea mai toxică reacție a familiei în fața unui conflict între preșcolari este instigarea la violență. Când părintele îi cere copilului să riposteze cu aceeași monedă, el nu îi oferă o armă de protecție. Pur și simplu îi distruge capacitatea de a construi legături sigure cu ceilalți copii.
La întrebarea jurnalistei Loredana Iriciuc despre ce învață cel mic atunci când este îndemnat să răspundă cu pumnul, Mira Loghin a oferit o explicație categorică:
„Păi, unul dintre lucrurile pe care le învață este că relația este un joc de putere. Suntem aici să arătăm cine-i mai puternic, cine-i mai deștept, cine are mușchii mai mari, cine a învățat mai bine, cine are părinți mai buni, da? Deci este cine este... iată, îi dezvoltăm copilului această predispoziție către competiție, da, și luptă pentru putere, ceea ce cu timpul ea se dezvoltă, se dezvoltă și dezvoltă.
Relația nu este un teren de luptă. Relația este un spațiu în care două persoane îl îngrijesc, aduc tot ce este mai bun din ele, astfel încât relația să le ofere un spațiu de încredere și siguranță. Cum ai putea să dezvolți o relație de încredere și de siguranță cu colegii tăi dacă ori de câte ori cineva te lovește sau folosește un cuvânt nepotrivit, urât, da, care jignește, care deranjează, tu răspunzi la fel? Oare acela poate să fie un climat în care ne putem crește copiii?” se întreabă experta.
Acasă, intervenția părintelui nu trebuie să semene cu o anchetă judiciară sau cu o chemare la atac. Copilul lovit are nevoie de conectare emoțională, de alinare și de confirmarea că suferința lui este văzută, nu de lecții despre cum să își pedepsească colegul de grupă.
Mira Loghin a detaliat dialogul salvator pe care orice mamă sau tată ar trebui să îl poarte cu micuțul rănit:
„Rolul adulților în schimb din grădiniță, vorbesc aici de educatori, este de a media aceste conflicte. Nici măcar tu, părintele de acasă, nu poți să faci asta. Poți maxim să-ți întrebi copilul: «Și cum a fost să fii mușcat? Te-a durut? Vrei să-mi arăți unde te-a mușcat? Aici... uau... și văd că, uite, sunt și niște fire, niște firicele roșii, probabil că ți-a curs un pic de sânge, așa-i? Ok. Cine a fost lângă tine atunci când ai fost mușcat? Ai fost luat în brațe? Ai fost mângâiat? Ai fost pupat? Hai să fac eu asta pentru tine acum.» Aceasta se numește empatie, aceasta se numește compasiune, grija față de ceea ce tu ai trăit când eu nu am fost lângă tine. În felul acesta copilul se simte înțeles, văzut și sprijinit”.
Societatea se grăbește să împartă o grupă de preșcolari în agresori și victime, o delimitare rigidă care blochează vindecarea relațiilor. La 2-3 ani, copiii nu dispun de vocabularul necesar ca să își exprime frustrarea, furia sau chiar dorința intensă de a se apropia de un partener de joacă.
Specialista a explicat de ce ambii copii au nevoie de aceeași grijă din partea educatorului.
„Educatorul în schimb, cel care stă cu copiii și care este martor acestor conflicte, are datoria, unu, să le oprească și să trateze ambii copii cu aceeași... îi spun eu... cu reciprocitate. Pentru că chiar și cel care lovește o face dintr-un spațiu de frustrare, dintr-o furie, dintr-o supărare, deci n-o face dintr-un spațiu de bine, e fericit, e bucuros, da? Însă modalitatea de a-și arăta această emoție este una dureroasă. Iar cel care a fost lovit sau mușcat e în durere, în suferință, și atunci și el are nevoie să fie îmbrățișat, conținut, da?
Felul în care mă duc către acești copii ca adult trebuie să vină dintr-o intenție, da, foarte clară, curată, simplă și în același timp cu beneficii pentru ambii copii pe care îi vreau apoi să se joace împreună, să construiască împreună și să creeze o relație bazată pe încredere”, susține Mira Loghin.
Lipsa cuvintelor transformă corpul în singurul instrument de expresie, avertizează experta.
„Conflictele sunt inevitabile mai ales în grupa de vârstă... că tot începe acum, a început grădinița și creșa... în grupa mică de vârstă, pentru că lovitul sau mușcatul sunt adesea forme de conectare. Vreau să mă joc cu tine și nu știu cum, sau descarc o emoție care e în mine și pentru că nu am limbajul încă, nu știu să spun că sunt furios, nu știu să spun că sunt trist sau că nu-mi place ceva, și atunci mușc sau lovesc.
Și ne grăbim de multe ori noi, adulții, să punem etichete: «Acela e un copil agresiv, acela e o victimă», da? Și îi împărțim, iată, în două tabere. Chiar cu acest comportament nu-i ajutăm să fie împreună și să creeze relații de încredere și deschise”, explică Mira Loghin.
