A.C.E. 2026: O conferință despre educația copilului aduce împreună nume importante din învățământ, parenting și psihologie
23 Iulie 2026
România a fost zguduită de un caz tragic petrecut recent în Galați, unde într-o locuință au fost găsiți trei copii de vârste foarte mici, doi gemeni și un băiețel de patru ani, lăsați în condiții de neglijare extremă. Unul dintre gemeni era deja decedat, în timp ce ceilalți doi copii se aflau într-o stare avansată de subnutriție și deshidratare. Medicii care au evaluat-o de urgență pe mamă, o tânără de doar 22 de ani, au diagnosticat-o cu o depresie profundă și au internat-o imediat într-o secție de psihiatrie.
Din acel moment, spațiul public și rețelele de socializare s-au umplut instantaneu de valuri de ură și judecăți aspre. Întrebarea care a dominat mentalul colectiv după tragedia din Galați a fost: „Cum este posibil ca o mamă să nu își hrănească copiii, să nu aibă grijă de ei?” Foarte puțini au fost cei care s-au întrebat, cu adevărat, dacă cineva din jurul acestei femei a observat la timp că ea se prăbușea psihic. Această tragedie readuce în atenție o realitate dureroasă și ignorată în România: depresia maternă și modul distructiv în care societatea alege să reacționeze la ea.
Mitul „mamei-icoană” și idealizarea nocivă a maternității
De ce apare acest val de revoltă oarbă în loc de compasiune și analiză medicală? Psihologul și psihoterapeutul Ana-Maria Zamfir explică la Părinți Prezenți, o emisiune marca PărințișiPitici.ro, faptul că în cultura noastră există o idealizare extrem de periculoasă a rolului matern:
„Este foarte periculoasă pentru că este foarte frumoasă. Este ca o poezie. Rolul matern este idealizat. Dacă vă gândiți și la cultură, cum este redat în poezie, cum este redat în pictură, totul este aproape divin. Este ceva care vine de la sine, curge firesc, este nemaipomenit și are resurse proprii, de parcă mama ar trebui să fie o divinitate sau ceva atotputernic. Este suficient să îți iubești copilul.
Ceea ce nu se înțelege este că această depresie nu anulează iubirea. Într-adevăr, femeia poate să fie mai distantă, poate să nu se conecteze cu copilul, pentru că nu se poate conecta nici cu ea însăși, dar nu este vorba despre lipsa iubirii.
Societatea, în schimb, preferă să mențină aceste standarde ca fiind de la sine înțelese și să plaseze toată responsabilitatea, sau aproape toată responsabilitatea, pentru creșterea și educarea copilului pe umerii mamelor. De aceea, de multe ori auzim că, în momentul în care se întâmplă ceva, copilul are un comportament mai obraznic, să zicem, sau face câte o gafă, toată lumea își îndreaptă privirea către mamă.
Este ceva idealizat și este confortabil pentru toată lumea ca lucrurile să rămână așa, adică responsabilitatea să fie doar a mamei”, spune Ana-Maria Zamfir.
Această imagine idilică a „mamei perfecte”, o icoană culturală care trebuie să se sacrifice în tăcere, creează o presiune uriașă. Societatea preferă să mențină aceste standarde nerealiste pentru că este extrem de confortabil să plaseze întreaga responsabilitate a creșterii și educării copiilor doar pe umerii mamei. Când lucrurile merg prost, de la un simplu comportament obraznic al copilului și până la tragedii de proporții, toate privirile se îndreaptă acuzator spre mamă.
„Dar de ce depresia unei mame este încă privită ca un eșec personal și nu ca o problemă medicală”, a întrebat moderatoarea Loredana Iriciuc.
„Pentru că societatea o consideră ca o vocație să fii mamă. Să devii mamă este un privilegiu, este o onoare, este ceva extraordinar dai viață și așa este este absolut minunat să poți să faci asta, este absolut minunat, dar minunat nu înseamnă lipsit de greutăți și nu înseamnă că acea persoană este singură pe lume și că trebuie să aibă grijă de acest copil de una singură”, atrage atenția psihologul și psihoterapeutul Ana-Maria Zamfir.
Capcana comparațiilor permanente: „Păi eu cum am putut?”
În loc de suport, mamele aflate în suferință primesc comparații tăioase și replici pline de superioritate de la cei din jur. Comentariile de după tragedia din Galați reflectă perfect această lipsă cronică de empatie: „Cum adică n-ai putut să-ți hrănești copilul? Păi eu mi-l hrănesc pe al meu în fiecare zi!”
„Rușinea am auzit-o de fiecare dată. Vreau să vă spun că, foarte probabil, cei din jur nici măcar nu au auzit-o. Noi o auzim în ședințele de terapie. Vin mămicile și îmi spun din start că le este rușine să spună ceea ce urmează să spună. Dar simt această apăsare și își doresc să scoată la lumină ceea ce trăiesc, să audă cineva, să împărtășească cu cineva acest secret teribil.
Le este rușine și se simt vinovate tot timpul. Iar acest lucru le împinge să se extenueze și mai tare, adică să facă și mai mult, deși ele sunt deja pe deficit. În loc să se încarce, poate se străduiesc și mai tare.
Se gândesc așa: «Eu nu sunt o mamă bună pentru copilul meu. Este absolut îngrozitor cum ar fi să spun asta. Ce ar crede oamenii despre mine? Ce fel de om sunt eu? Uite că eu n-am reușit să fac față acestui rol care este considerat atât de natural».
Este ceva transformat de societate într-o vocație. Tu trebuie să ai vocație. Cine mai ești dacă nu ești o mamă bună? Ce fel de mamă ești?
Numai când rostești întrebarea, «Ce fel de mamă ești tu?», vezi exact cum au apărut și comentariile după această știre: «Ce fel de mamă nu își hrănește copilul?». Ca să vezi. Exact asta primesc aceste mame în momentul în care semnalizează că ceva nu mai funcționează.
«Cum adică? Ce fel de mamă ești? Ce fel de om ești tu? Ce om rău ești?» Și nu doar că ești un om rău, ești o mamă rea. Mama hrănitoare, mama care este privită de societate aproape ca o icoană, dar o icoană care trebuie să se sacrifice. Și atunci apare întrebarea: «Ce fel de mamă ești?».
Mai mult decât atât, apare și teama: «Cum ar fi să spun că nu mai pot? Dacă spun că nu mai pot, dacă îmi iau copilul? Uite, cei care mă judecă imediat sar și spun: "Cum adică? Dar ce fel de mamă? Eu, în locul tău..."».
Asta este, de fapt, ceea ce se află în spate. O comparație permanentă. «Cum adică n-ai putut să îți hrănești copilul? Păi eu mi-l hrănesc pe al meu în fiecare zi.»
Serios? Felicitări. Dar ce drept ai să judeci? De unde știi tu ce se află în spate? De ce nu ai răbdarea să vezi, să cunoști? Sau de ce nu ai putea avea atât de multă empatie încât să oferi compasiune tocmai unei persoane care suferă?
«N-ai putut să îți hrănești propriul copil. Este absolut îngrozitor.» Acestea sunt mesajele pe care ele ajung să le audă sau să le simtă”, spune Ana-Maria Zamfir.
URMĂRIȚI EMISIUNEA PĂRINȚI PREZENȚI - EPISODUL CU ANA-MARIA ZAMFIR - INTEGRAL: