Prof. univ. dr. Liviu Papadima a analizat în detaliu falimentul reformelor educaționale din ultimele decenii, un fenomen marcat de „o avalanșă de reforme de reforme ale reformei de reforme ale reformei reformei și așa mai departe”. Aceste tentative succesive, fragmentate și deseori bazate pe interese politicianiste, nu au reușit să consolideze un proiect național de țară în domeniul educației
Instabilitatea politică la nivel ministerial este o cauză majoră a eșecului. Prof. univ. dr. Liviu Papadima a calculat, într-un articol din Dilema, media duratei de ministeriat în educație: „undeva sub un an de zile, deci un ministru al educației medie stă pe scaunul ministerial cam vreo nouă luni și ceva”.
Această „bulversare permanentă cu totul de autointitulate reforme” a avut „efecte negative profunde”, derutându-i pe beneficiari, elevi și părinți.
Efectul cel mai grav, conform analizei sale, este dezgustul total al profesorilor față de orice schimbare.
„Cred eu și mai grav, i-a dezgustat complet de schimbare pe profesori. În momentul de față, profesorii când aud reformă și de schimbare o iau la fugă mâncând pământul pentru că termenul însuși e compromis. E compromis total”, spune profesorul.
Pentru a depăși acest blocaj, profesorul Papadima pledează pentru o „dezbatere publică autentică timp de vreo doi ani”. El oferă exemplul Austriei, unde a predat la Universitatea din Viena. Acolo, modificarea legii învățământului s-a dezbătut pe principii, nu pe texte legislative elaborate în secret: „s-a dezbătut timp de un an și jumătate în care nu era o zi din care să lipsească o un punct de vedere în mass media. În universitate s-au organizat în perioada asta zeci de dezbateri”.
În România, însă, se practică o abordare „absolut rușinoasă”, cum ar fi încercarea de a introduce o nouă lege a educației spre dezbatere publică timp de două săptămâni, în luna august, când „toți sunt plecați la în concediu”.
O dezbatere autentică ar trebui să convoace „cele mai luminate minți” și să implice Academia Română și marii profesori.
Un alt obstacol major este lipsa de consens la nivel social.
„Marea problemă din punctul meu de vedere poate este cea mai serioasă problemă este că adulții din România au niște idei despre educație care se bat cap în cap”, spune expertul.
Profesorul Papadima evidențiază două tabere: unii susțin o educație flexibilă, centrată pe copil și pe stimularea capacităților personale, în timp ce alții cer severitate și disciplină.
Acesta a auzit personal susțineri extreme: „cele mai bune școli au fost liceele militare că acolo e disciplină și se învață serios”. Deși calea de mijloc ar fi probabil cea mai potrivită, incluzând „starea de bine” și „puțină disciplină”, societatea românească nu reușește să cântărească avantajele și dezavantajele diverselor modele și, mai ales, să decidă „ce fel de Românie vrem să avem peste 10 de ani, asta e întrebarea cheie”.
În plus, eforturile de solidarizare au eșuat constant (eșecul răsunător al protocolului din 2008), iar prevederile legislative esențiale, precum finanțarea educației la „minimum 6%” din PIB, nu au fost niciodată aplicate.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
