Totuși, traumele nu trebuie neapărat să fie extreme. O copilărie marcată de critici constante, lipsa validării emoționale sau absența unui mediu sigur poate lăsa, de asemenea, urme adânci.
Chiar și aceste experiențe aparent „normale” pot modela creierul și comportamentul celor care le trăiesc, conducându-i la dezvoltarea unor tipare specifice în viața adultă.
Hiperindependența: "Nu am nevoie de nimeni"
Adultul care a crescut într-un mediu unde cererea de ajutor era considerată o dovadă de slăbiciune sau care a avut parte de dezamăgiri repetate din partea celor care se ocupau de el, dezvoltă adesea o hiperindependență.
Hipervigilența: "Sunt mereu în alertă"
Citește și Educația începe acasă: Valori de Crăciun pe care să le transmiți copiilor tăi
Trauma învață creierul să fie în modul de supraviețuire, într-o stare constantă de alertă. Acest lucru se poate manifesta prin hipervigilență: analiza fiecărui gest, ton de voce sau cuvânt pentru a anticipa posibile conflicte sau respingeri.
Dificultatea de a pune limite: "Întotdeauna spun da"
Unii adulți care au trăit traume în copilărie au dificultăți în a stabili limite sănătoase și ajung să accepte tot ce li se cere, chiar și când nu vor sau nu pot să îndeplinească cerințele.
Autosabotajul: "Mi-e frică de succes"
Unii adulți care au trăit traume în copilărie dezvoltă o teamă de succes sau de fericire. De exemplu, Ana obține o promovare la locul de muncă, dar după câteva luni face greșeli evitabile (inconștient) deoarece, în adâncul sufletului, nu crede că merită succesul.
Nevoia acută de control: "Dacă controlez totul, nu voi fi rănit"
Marcos, în vârstă de 35 de ani, verifică programul prietenilor săi când planifică o ieșire pentru a se asigura că totul este sub control. Chiar alege restaurantul pentru a evita surprizele neplăcute.