Cum ar trebui să reacţioneze un părinte atunci când copilul său îi spune: „Sunt homosexual”?
Pentru mulți părinți, un astfel de moment vine însoțit de emoții intense, surpriză, confuzie, teamă sau chiar vinovăție.
Dincolo de reacția de moment, ceea ce contează cel mai mult este felul în care adultul reușește să ofere siguranță, acceptare și disponibilitate emoțională.
Am stat de vorbă cu psihologul Ana-Maria Bogdan despre un subiect sensibil, cum ar trebui să reacționeze un părinte atunci când copilul îi spune că este homosexual.
Am discutat despre primele reacții, emoțiile care apar, dar și despre ce înseamnă, în mod real, acceptarea copilului.
Ana-Maria Bogdan: În primul rând, este important ca părintele să își regleze reacția emoțională și să nu transmită panică sau confuzie copilului. Copilul are nevoie să simtă că este acceptat și că poate avea în continuare încredere că poate comunica deschis cu părintele.
O formulare simplă și empatică poate fi: „Îți mulțumesc că mi-ai spus. Știu că nu ți-a fost ușor”. Prin aceste cuvinte, părintele validează emoțiile copilului și transmite siguranță. Este esențial să evite reproșurile, întrebările insistente sau interpretările grăbite.
În acel moment, copilul are nevoie să vadă că adultul este dispus să asculte și să nu judece, oferindu-i spațiu pentru sinceritate și vulnerabilitate.
Ana-Maria Bogdan: Pentru ca relația cu copilul să rămână una sănătoasă, este important ca părintele să recunoască și să accepte propriile emoții, fără a le proiecta asupra copilului. A simți șoc, teamă sau rușine nu înseamnă că este un părinte rău, ci doar că are nevoie de timp și sprijin pentru a înțelege mai bine situația.
Un prim pas este autoreflectarea: părintele își poate pune întrebări precum „Ce anume mă sperie cel mai mult?”, „Ce valori sau credințe intră în conflict acum în mine?” sau „Cum pot alege iubirea în locul fricii?”. Astfel, își poate clarifica propriile reacții și poate răspunde mai echilibrat copilului.
Prin gestionarea conștientă a propriilor emoții, părintele devine pentru copil o ancoră de stabilitate, un loc sigur în care acesta poate reveni oricând fără frica de a fi judecat.
Ana-Maria Bogdan: Acceptarea este un cuvânt complex, care poate fi înțeles diferit de la un părinte la altul. Totuși, în esență, acceptarea nu înseamnă să evităm subiectul sau să ne prefacem că nimic nu s-a schimbat, ci să alegem să ascultăm cu adevărat punctul de vedere al copilului și să ne comportăm firesc, așa cum o făceam și înainte de momentul în care el a împărtășit această informație.
A accepta înseamnă să îi transmitem copilului că este la fel de iubit, respectat și valorizat ca înainte, că nu trebuie să se ascundă sau să se simtă rușinat.
Gesturile simple, o conversație deschisă, o îmbrățișare, o întrebare sinceră despre cum se simte,au un impact mult mai mare decât cuvintele mari.
Ana-Maria Bogdan: Întârzierea acceptării poate deteriora profund relația dintre părinte și copil. În astfel de situații, copilul începe să se simtă neînțeles, neacceptat sau chiar respins, iar uneori ajunge să creadă că poartă vina pentru felul în care este.
Această percepție duce la închiderea emoțională ,copilul nu mai vorbește deschis cu părintele, evită subiectele sensibile și preferă să se retragă în sine. În timp, lipsa de comunicare poate accentua sentimentul de vinovăție, scăderea stimei de sine și apariția stărilor de anxietate sau tristețe.
Pentru copil, mesajul transmis, chiar dacă nu este intenționat, este acela că „nu este suficient de bun așa cum este”. Iar această convingere poate avea efecte de durată asupra echilibrului său emoțional și asupra încrederii în sine.
De aceea, este esențial ca părintele să caute modalități de reconectare și înțelegere, chiar dacă procesul de acceptare este unul treptat. O atitudine deschisă și blândă poate repara mult mai mult decât orice explicație rațională.
Ana-Maria Bogdan: Printre cele mai frecvente greșeli pe care le pot face părinții se numără întrebările repetitive legate de orientarea copilului și reproșurile aduse acestuia. Deși pot porni din confuzie sau teamă, aceste reacții sunt percepute de copil ca forme de respingere și îi pot adânci sentimentul de vinovăție sau rușine.
Toate aceste aspecte pot fi depășite printr-un proces conștient de eliberare a părintelui de propriile sentimente de rușine și vină. Este important ca părintele să înțeleagă că orientarea copilului nu este rezultatul unei greșeli și că nu are nimic de „corectat”.
Pasul următor este acceptarea necondiționată a propriului copil, exact așa cum este. Această atitudine transmite siguranță, încredere și iubire autentică, elemente esențiale pentru ca relația părinte, copil să se vindece și să rămână solidă.
Ana-Maria Bogdan: O comunicare sinceră și deschisă ajută la vindecarea relației. Părintele poate alege să exprime regretul într-un mod care nu pune vina pe copil, ci reflectă propriul proces de învățare și dorința de apropiere. Poate spune: „Nu am știut cum să reacționez la început și regret felul în care am făcut-o. Tu ești copilul meu și sunt aici pentru tine, oricând ai nevoie. Te iubesc și îmi doresc să învăț să fiu un sprijin mai bun.”
Astfel de cuvinte transmit iubire necondiționată și disponibilitate emoțională, iar copilul simte că este acceptat și valorizat. Când părintele își asumă vulnerabilitatea, creează un spațiu sigur pentru sinceritate și reconectare.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
