Ca adult să își piardă calmul în fața unui copil este mai frecvent decât pare, dar ce se întâmplă în creierul unui copil atunci când un părinte țipă? Pare evident că, într-o astfel de situație, adultul este deranjat, însă este important să știm ce se întâmplă de cealaltă parte.
Așa cum explică Sonia Martínez, fondatoarea și directoarea Centrelor Crece Bien: „Atunci când un adult țipă, creierul copilului reacționează ca și cum ar exista o amenințare reală. Sistemul său nervos intră în alertă: inima îi bate mai repede, se activează răspunsul de luptă sau fugă, iar atenția trece de la raționament la supraviețuirea emoțională. În acest stadiu, copilul nu învață, nu ascultă… pur și simplu încearcă să se protejeze.”
De aceea, avertizează această specialistă, „este atât de important să nu confundăm obediența cu învățarea. Poate că va înceta să facă ceea ce făcea, dar o face din frică, nu din înțelegere. Iar asta nu construiește. Ceea ce construiește este repararea, reconectarea și oferirea unui exemplu de reglare emoțională.”
SURSA FOTO: Freepik.com@dikushin
Vinovăția, în doza potrivită, poate fi utilă: ne arată că ceva nu a mers cum ne-am dorit. Problema apare când devine permanentă – ne blocăm, cerem perfecțiune și riscăm să cedăm din nou. Folosită ca o „busolă emoțională” – „Ce aș putea face diferit data viitoare?” – vinovăția poate deveni un instrument de învățare.
Când țipetele devin obișnuință în familie, este un semnal că ceva ne depășește: stres, oboseală sau dinamici familiale dezechilibrate. Uneori, cel mai curajos pas este să cerem ajutor. Trăim într-un mediu cu mai multă presiune și expunere la ideea de „cum ar trebui să educi”, iar dorința de a fi părinți buni ne face mai exigenți cu noi înșine.
SURSA FOTO: Freepik.com@wavebreakmedia
Da, a crește un copil cu nevoi speciale poate fi mai solicitant emoțional și fizic. Și nu, nu există rețete magice. Dar există strategii care ajută.
Prima este să ne amintim că nu suntem mașini cu răbdare infinită. Suntem oameni și avem nevoie să ne îngrijim pentru a putea îngriji. Uneori asta înseamnă să delegăm, să cerem ajutor, să ne oprim cinci minute înainte de a exploda sau pur și simplu să recunoaștem că astăzi nu putem face totul.
O altă strategie foarte eficientă este anticiparea. Când cunoaștem bine dificultățile copilului nostru, putem previziona situațiile care vor fi complicate, să ne pregătim din timp și să avem la îndemână instrumentele necesare: exerciții de respirație, umor, semne vizuale, sprijin vizual etc.
Creșterea unui copil cu ADHD, TEL sau alte dificultăți poate fi și mai solicitantă. Nu există soluții magice, dar strategiile care ajută includ îngrijirea de sine – să recunoaștem limitele, să ne oprim înainte de a ceda și să cerem sprijin – și anticiparea situațiilor dificile, pregătind instrumente precum respirația, semne vizuale sau umorul pentru a gestiona mai bine momentele tensionate.
CITEȘTE ȘI
„Copilul care mușcă NU e un copil rău”. Lecția unei educatoare despre emoțiile celor mici
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
