Înțelegerea a ceea ce simte omul de lângă noi nu vine dintr-o dată, ca o lecție învățată mecanic pentru un test. Să simți când un prieten este abătut, să îi ghicești tristețea din privire sau să prinzi din zbor tresărirea lui de bucurie cere o școală a inimii care începe din primii ani de viață. În această călătorie, exemplul pe care îl dăm noi, cei mari, valorează mai mult decât o mie de predici despre politețe.
În fața unui coleg de bancă ce își ascunde lacrimile în mânecă sau a unei bunici necăjite, copilul întoarce instinctiv privirea spre mamă și spre tată. Vrea să vadă cum primesc ei această stare. Dacă adultul trece nepăsător mai departe sau dă o etichetă grăbită, micuțul învață să își închidă inima. Psihologul clinician Catherine Rioult, doctor în psihopatologie, arată că puterea de a te pune în pielea altuia se clădește pas cu pas, din atenția pe care o acordăm trăirilor de zi cu zi, notează Parents.
Dascălii și părinții le cer adesea celor mici să fie buni și înțelegători. Vorba rămâne însă goală dacă cel mic nu pricepe ce se petrece în lăuntrul celuilalt. Copilul are nevoie să fie îndrumat să observe gesturile, tremurul vocii și privirea omului de lângă el, fără etichete pripite.
Aici intervine rolul părintelui. Când un adult își ia timp să asculte cu răbdare o rudă necăjită, când încearcă să afle ce o frământă și se abține să arunce vorbe grele, copilul primește o mărturie vie despre ce înseamnă să fii alături de cineva. Grija față de aproape nu se impune cu forța; ea se prinde din felul în care trăim în casă, la piață sau pe stradă.
Catherine Rioult ne sfătuiește să îi deschidem copilului ochii spre bucuriile mărunte ale celor din jur. Dacă un prieten a primit un dar drag, merită să îl întrebăm pe cel mic cum arăta chipul acelui prieten și ce bucurie i se citea în ochi. Prin astfel de mici popasuri de gândire, copilul învață să citească semnele mute ale trupului și își ascute simțirea.
O altă piatră de temelie pentru sufletul copilului este învățarea recunoașterii trăirilor grele, fără teamă și fără dorința de a le ascunde repede. Când un om plânge, primul gând al unui copil este adesea teama că s-a întâmplat ceva de neîndreptat. Părintele îi poate alina spaima arătându-i că acea persoană poartă o supărare și că poate a trecut printr-o încercare care a durut-o.
„Este important să dăm sens emoției, să o numim, să o acceptăm și să nu ne temem de ea, chiar dacă este dureroasă”, spune psihologul Catherine Rioult.
Ținta noastră este să îi arătăm puiului de om că o trăire apăsătoare este firească și că nu trebuie alungată cu orice preț ca și cum ar fi o rușine.
Aceeași măsură se potrivește și când vine vorba despre mânie. Când cel mic se înfurie sau vede mânia la un coleg de joacă, spaima poate fi mare. Copilul are nevoie să afle că furia este omenească și că oricine o încearcă din când în când.
Catherine Rioult subliniază: „Pentru adulți, este necesar să le reamintim copiilor că este normal să fie furioși. Cu toții simțim asta la un moment dat. În același timp, părinții pot explica faptul că o emoție este temporară”.
Copiii află astfel că o supărare aprigă vine, clocotește și apoi pleacă, fără să lase în urmă o prăpastie între oameni. Ei pricep că poți să ai o părere diferită, poți să fii necăjit sau aprins de mânie fără să calci în picioare respectul cuvenit semenului tău.
Când acasă văd oameni mari care știu să își ceară iertare, care nu se sperie de lacrimi și care își fac vreme pentru necazul aproapelui, copiii cresc cu inima caldă. Vor fi acei oameni mari de mâine capabili să întindă o mână de ajutor înainte chiar ca cel căzut să apuce să ceară sprijin.
