Comportamentul tatălui în primul an de viață poate influența sănătatea copilului ani mai târziu, potrivit unui studiu
20 Ianuarie 2026
Milenialii vorbesc despre greșelile care i-au marcat în copilărie, de la lipsa comunicării și presiunea legată de școală până la neglijarea emoțiilor, și explică ce ar fi avut nevoie să primească de la părinții lor pentru a crește mai echilibrați.
Părinții noștri au făcut tot ce au putut, iar unii chiar au renunțat la tiparele în care au fost ei crescuți. Și-au încurajat fiicele să facă sport și să urmeze cariere în știință și tehnologie și au fost mai deschiși cu copiii, comparativ cu generațiile anterioare.
HuffPost i-a întrebat pe (n.r. - sau Generația Y, persoanele născute între 1981-1996) ce și-ar fi dorit ca părinții lor să fi făcut diferit. Iată ce au răspuns.
Să fi fost mai fermi și mai practici în sfaturile legate de carieră
„M-am descurcat bine la școală și majoritatea profesorilor credeau că voi merge direct la facultate, dar la 16 ani am decis că vreau să devin tâmplar și să lucrez cu lemnul. În timp, munca a devenit repetitivă, în mare parte într-o fabrică, și nu mi-a adus satisfacție.
Am decis să continui studiile și am ales arhitectura, cu speranța de a deveni designer de mobilier. După ce am terminat facultatea, am căutat un loc de muncă mai bine de un an și, în cele din urmă, mi-am pierdut motivația de a fi arhitect. Astăzi lucrez în construcții. Mi-aș fi dorit ca părinții mei să mă fi încurajat să explorez zona academică mai devreme. Dacă m-ar fi ghidat mai bine și ar fi fost puțin mai critici cu alegerile mele, probabil aș fi avut o viață foarte diferită acum. Dacă aș putea să o iau de la capăt, aș studia medicina”, spune Tommy.
Să aibă grijă de propria sănătate mintală
„Mi-aș fi dorit ca părinții mei să-și fi tratat traumele înainte de a avea copii. Amândoi au trecut prin evenimente traumatice majore și se aștepta de la ei să se descurce singuri. Drept urmare, au o toleranță foarte scăzută la stres, se enervează repede, sunt extrem de sensibili și evită orice situație stresantă.
Ar fi putut fi părinți mai calmi și mai răbdători și nu și-ar fi transmis reacțiile traumatice copiilor, dacă ar fi primit ajutor și dacă ar fi crescut într-o societate care nu stigmatizează oamenii care cer sprijin”, povestește Karen.
Să ne fi învățat educație financiară
„Mi-aș fi dorit ca părinții mei să fi vorbit cu mine despre credite și investiții. M-am căsătorit la 19 ani și m-am luptat ani întregi cu probleme financiare. Abia la 30 de ani am început să învăț despre credite și conturi de pensie și să-mi repar istoricul financiar. Am 41 de ani și sper ca anul viitor să cumpăr prima casă cu soțul meu.
Sunt părinte. Cei doi copii mai mari, de 17 și 20 de ani, sunt titulari autorizați pe cardurile mele de credit încă de la 16 ani. Amândoi muncesc de la 16 ani, așa că le-am deschis conturi la care contribuie lunar, plus conturi de economii cu dobândă mare. Își vor putea cumpăra o casă în următorii cinci ani și, cel mai probabil, amândoi se vor putea pensiona înainte de 60 de ani”, dezvăluie S.C.
„Mi-aș fi dorit ca părinții mei să mă fi învățat gestionarea banilor și investițiile. Mi-au oferit o copilărie stabilă și plină de iubire, dar s-au concentrat aproape exclusiv pe școală și pe cariere tradiționale, precum medicina sau dreptul. Am intrat pe piața muncii complet nepregătită când a venit vorba de taxe, buget, planificare financiară sau venituri pasive. Abia după 30 de ani am început să mă educ serios în privința banilor”, mărturisește și Katie.
Să nu insiste să mergem direct la o facultate de patru ani după liceu
„Presiunea de a merge la o facultate de patru ani după liceu era uriașă. Nu exista altă opțiune în ochii lor. Îmi amintesc că am menționat o facultate de trei ani și mama a fost furioasă și dezgustată de idee. M-a pus să aplic la mai multe școli care nu mă interesau, ca variantă de rezervă. Știam că nu eram pregătită să trăiesc patru ani într-un cămin, departe de familie, dar nu am îndrăznit să aduc în discuție un an de pauză. Nu știu dacă era vorba de aparențe sau de teama că nu voi avea șanse fără o diplomă. Rezultatul a fost o depresie severă în primul an, o tulburare de alimentație și o diplomă pe care nu o folosesc deloc. O risipă totală de timp și bani.
Nu-mi voi forța niciodată copiii să meargă la facultate dacă nu sunt pregătiți sau nu își doresc asta. Există multe alte opțiuni”, dezvăluie Elizabeth.
Să țină cont de perspectiva noastră și să fie mai atenți cu disciplina
„Am copii și nu îi lovesc. Le explic tot ce vor să știe, le spun că îi iubesc, le respect și le încurajez pasiunile, îi pun să facă treburi în casă și le explic de ce trebuie să învețe asta. Nimic din toate acestea nu am primit eu. Am fost lovită, ignorată, aproape că nu am auzit niciodată «Te iubesc» sau «Sunt mândru de tine». Am fost ironizată pentru dragostea mea pentru cărți, mi-au donat chiar și benzile desenate. Făceam treburi în casă pentru că așa spuneau ei”, povestește Michele.
„Mi-aș fi dorit ca părinții mei să-și fi gestionat mai bine propriile emoții, în loc să reacționeze impulsiv. Nu îmi lovesc și nu îmi ameninț copiii. Nu mă enervez când pun întrebări și nu îmi las ego-ul să stea în calea relației cu ei. Am așteptări realiste, pentru că sunt copii care încă se dezvoltă”, susține Jillian.
„Când copiii mei se poartă într-un mod pentru care eu eram lovită în copilărie, simt constant cât de nedrepte au fost acele experiențe. Generația noastră a trăit multă durere, la propriu, iar acum trebuie să schimbăm totul și să fim părinți mai buni pentru copiii noștri”, precizează Angela.
Să renunțe la idei depășite
„Mi-aș fi dorit să fi trecut peste opiniile părinților lor și să renunțe la ideile vechi, copiii trebuie să fie văzuți, nu ești prea mic pentru asta, munca copiilor este acceptabilă, așteaptă până la căsătorie, mănâncă tot din farfurie, sunt copii în Africa sau China care ar fi bucuroși să aibă mâncarea ta”, spune Colleen.
Să petreacă mai mult timp cu noi
„Părinții mei nu au pus familia pe primul loc. Noi, copiii lor, nu am fost o prioritate. Munca, relațiile lor romantice și familiile partenerilor au fost aproape mereu mai importante. Acum, ca părinte, văd că a-ți pune copiii pe primul loc este o alegere zilnică. Încerc să fiu atentă la asta și să-mi amintesc că, dacă vreau o relație sănătoasă cu copiii mei la maturitate, trebuie să construiesc această bază acum”, dezvăluie Jamie.
„Mi-aș fi dorit ca mama mea să ne fi pus pe noi pe primul loc. Partenerii au fost mereu mai importanți și asta mi-a afectat profund stima de sine”, zice Candice.
„Mi-aș fi dorit ca părinții mei să mă fi prioritizat mai mult în dinamica familiei. M-am simțit adesea umbrit de nevoile altor membri ai familiei. Aș fi avut nevoie de mai multă atenție individuală și de timp petrecut doar cu mine, în activități care să țină cont de interesele mele”, spune Chris.
Să ne recunoască emoțiile
„Mi-aș fi dorit ca sentimentele mele să fie recunoscute, nu minimalizate. De aceea îmi întreb mereu copiii cum se simt și dacă vor să vorbească despre ceva”, zice Catherine.
„Mi-aș fi dorit să-mi spună «Te iubesc». Și să-mi ia sentimentele în serios, nu să se ascundă în spatele replicii «pentru că sunt adult și așa am spus». Eu le spun copiilor mei că îi iubesc, le explic deciziile mele și îmi cer scuze când greșesc”, mărturisește Tina.
„Mulți părinți ai Milenialilor nu au înțeles că, pentru a avea un copil care își reglează emoțiile, trebuie mai întâi să-l înveți cum, oferindu-i sprijin emoțional și dând tu exemplu”, precizează Rebecca.
Să nu se aștepte să ne comportăm ca niște adulți mici
„Citește o carte despre dezvoltarea copilului. Eu am fost tratată ca un adult în miniatură. Am fost pusă în situații complet nepotrivite vârstei mele. Singura emoție acceptată era fericirea. Nu aveam voie să fim triști, furioși sau frustrați. Eram ironizați pentru plâns și bătuți des”, mărturisește Sara.
„Am fost bona familiei pentru că eram fiica cea mare. Nu am avut șansa să fiu copil sau adolescent. Am fost forțată să-mi ignor emoțiile”, dezvăluie Fauzia.
Să explice lucrurile, nu să spună doar „Pentru că așa am zis eu!”
„Comunicarea deschisă este foarte importantă pentru mine. Părinții mei nu au fost răi, dar multe lucruri se rezumau la «pentru că așa spun eu». Eu doar încercam să înțeleg”, zice Sandra.
Să fie mai puțin critici și mai iubitori
„Mi-aș fi dorit să mă vezi ca pe o persoană distinctă. Nu aveam nevoie de judecata ta, aveam nevoie de iubirea ta. Controlul constant m-a transformat într-un adversar, când eu aveam nevoie de sprijin”, explică Alex.
Să ne accepte corpurile
„Părinții mei au fost iubitori, cu excepția relației cu corpul meu. Am crescut într-o perioadă dificilă pentru imaginea corporală. De mică am fost încurajată să țin dietă și am simțit că nu sunt suficientă. Mi s-a spus că nu voi găsi iubire arătând așa. A fost devastator.
Nu am slăbit niciodată și, din cauza asta, m-am ferit ani întregi de relații. Mi-a luat mult timp să înțeleg că nu greutatea m-a împiedicat să iubesc, ci ura față de propriul corp”, mărturisește Julia.
Să ne respecte autonomia
„Pentru mine și soțul meu, autonomia copiilor este o prioritate. Nu îi obligăm să îmbrățișeze pe nimeni, le cerem părerea în decizii importante și le respectăm opiniile. Îmi amintesc că mi se spunea «Este o decizie de adult» și «Dă-i o îmbrățișare». Uram asta”, spune Sonia.
„Am fost «informată» despre tot când eram copil, religia mea, orientarea mea, facultatea la care voi merge, jobul pe care ar trebui să-l am. Nimic din toate acestea nu s-a adeverit. Copiii mei știu că pot fi orice își doresc, atâta timp cât sunt împliniți. Și sunt deja mai fericiți”, susține Laura.
