Profesor de Matematică: Nu va mai ploua cu note de 10 la Evaluarea Naţională
24 Iunie 2026
Relația dintre părinte și copil este grav testată în anii de examene, iar cele mai bune intenții ale adulților se pot transforma în presiuni greu de suportat de către adolescenți. Una dintre cele mai frecvente greșeli comise de părinți, adesea în mod inconștient, este introducerea comparației în evaluarea eforturilor propriului copil. Psihologul și psihoterapeutul Diana Ioaneș explică cum se manifestă acest tipar comportamental dăunător chiar și atunci când rezultatele copilului sunt aparent foarte bune.
„Avem tendința să comparăm. Vine copilul cu nota acasă și aproape primul lucru, părintele întreabă – copilul a adus nouă, opt – părintele întreabă: ’Care a fost cea mai mare notă din clasă?’”, spune psihologul Diana Ioaneș la Părinți Prezenți, o emisiune marca ParintisiPitici.ro.
Această întrebare acționează ca un factor demobilizator puternic. Deși profesorii sau părinții pot folosi această întrebare pentru a contextualiza dificultatea testului (de exemplu, dacă cea mai mare notă din clasă a fost 8, atunci un 8 reprezintă de fapt o performanță de vârf), copilul percepe de cele mai multe ori un mesaj ascuns: „Nu ai fost cel mai bun, efortul tău nu este pe deplin recunoscut”.
În loc de această abordare competitivă, psihologul ne îndeamnă să transformăm evaluarea într-o oportunitate de învățare constructivă și calmă: „Întotdeauna dintr-o situație, oricât ar fi ea de catastrofală, putem învăța ceva și asta e bine să îi transmită copilului: ’Ok, a fost de nota 8... ai luat... bun. Ai fi putut lua mai mult?’. Copilul spune: ’Da, dar ar fi trebuit să învăț’ sau ’Nu, că nu s-a făcut la clasă...’. În fine. ’Bun, hai să vedem din această notă 8 ce înțelegi tu, cu ce ai rămas, ce ar mai fi de lucrat ca data viitoare să fie mai mult’”.
Copilul ca „proiect academic” și riscul suprasolicitării timpurii
O altă formă de presiune subtilă dar distructivă este transformarea copilului de la vârste foarte fragede într-un simplu proiect academic menit să îndeplinească ambițiile nerealizate ale părinților. Această goană după performanță începe de la grădiniță sau din școala primară, unde copiii încep să interiorizeze temeri profunde: „aud fraza ’Mi-e frică să nu rămân în urmă’ la copii de școală primară, chiar la grădiniță. Mi-e frică să nu rămân în urmă... În urma cui?”.
Diana Ioaneș atrage atenția asupra programului extrem de încărcat pe care mamele îl organizează pentru micuții lor, eliminând elementul cel mai important pentru dezvoltarea lor armonioasă: joaca liberă:
„Copilul e doar un proiect academic... Avem mame care au tabele, că se încurcă la un moment dat cu programările copilului. Și sigur că e bine ca să facă copilul activități cât mai diverse, dar în același timp (...) această suprasolicitare a copilului de mic îi poate crea o stare de oboseală, pentru că principala activitate a unui copil este să se joace. Este să se joace! Jocul adevărat e cea mai bună modalitate de învățare. În joc înveți strategii, te dezvolți jucându-te”.
Mai mult, părinții moderni tind să intervină chiar și în timpul jocului, oferind continuu indicații și controlând dinamica acestuia, ceea ce privează copilul de oportunitatea de a experimenta autonomia și rezolvarea spontană a micilor provocări.
Analogia corporatistă: „Cum v-ați simți cu un șef extrem de critic și suspicios?”
Pentru a-i ajuta pe părinți să conștientizeze trauma emoțională pe care o provoacă prin monitorizarea constantă și suspiciunea permanentă, Diana Ioaneș folosește o analogie puternică din viața profesională a adulților:
„Uneori, când lucrez cu părinții, le spun: cum v-ați simți dacă ați avea un șef care vă evaluează continuu, care ar fi foarte critic, un șef căruia să i se pară că n-ați făcut destul, că ați putea face mai mult și care să vă monitorizeze tot timpul? Cum v-ați simți? Stresați. Cam așa se simte și copilul dumneavoastră”.
Această monitorizare sufocantă duce la situații de nedreptate și neîncredere în mediul familial, de care adolescenții se plâng adesea în cabinetul consilierului:
„Uneori îmi spuneau adolescenții: ’Vă rog, aduceți-l pe tata, pe mama aici. Eu învăț toată ziua, dar ei vin târziu de la serviciu și când au venit ei acasă, eu nu mai învăț și zic: Ce faci, iar stai pe telefon? Păi n-ai învățat nimic toată ziua! Ce să fac, să mă pozez în timp ce învăț?’”
O lecție de responsabilitate: Încrederea oferită adolescenților
Deși supravegherea este necesară, părinții trebuie să înțeleagă că adolescenții nu sunt iresponsabili și că, pe măsură ce examenul se apropie, ei înșiși dezvoltă mecanisme interne de responsabilizare, dacă li se oferă spațiu și încredere:
„Unii adolescenți devin foarte conștienți ei înșiși pe măsură ce se apropie examenul. Au fost adolescenți care le-au spus părinților: ’Luați-mi calculatorul din cameră, nu mă pot abține să nu mă uit la calculator!’ – elevi de liceu, de a XII-a: ’Luați-mi calculatorul!’. Adică elevii nu sunt atât de iresponsabili pe cât ar crede unii dintre părinți. Trebuie să le dăm mai multă încredere”.
Prin urmare, echilibrul se găsește la granița dintre implicare și sufocare, oferindu-le tinerilor libertatea de a greși și de a-și gestiona singuri efortul, asigurându-i totodată de suportul necondiționat al familiei.
URMĂREȘTE EMISIUNEA PĂRINȚI PREZENȚI - EPISODUL CU PSIHOLOGUL ȘI PSIHOTERAPEUTUL DIANA IOANEȘ - INTEGRAL: