Ce se întâmplă în creierul copiilor abuzați. Descoperirea făcută de cercetători
05 August 2026
Prima reacție a celor mai mulți părinți atunci când descoperă că fiul sau fiica lor petrece nopți întregi pe telefon sau se întoarce acasă sub influența substanțelor este tăierea accesului și aplicarea unor pedepse severe. Psihologul și psihoterapeutul Monica Sandu demonstrează de ce această abordare amplifică problema și cum pot fi stabilite limite sănătoase fără a distruge puntea de comunicare.
În momentele de criză, pedeapsa pare singura instrument de control la îndemâna părintelui. Totuși, din punct de vedere psihologic, o stare de dependență reprezintă deja o suferință profundă pentru organismul și psihicul copilului. În cadrul emisiunii Părinți Prezenți, psihologul și psihoterapeutul Monica Sandu explică de ce dublarea acestei suferințe prin sancțiuni agresive nu îndreaptă lucrurile și oferă alternativa consecințelor asumate.
Mecanismul prin care pedeapsa eșuează în cazul unui copil aflat într-o dependență este explicat în detaliu de specialistă.
„Păi, hai să ne gândim un picuț că dependența e o pedeapsă. Consecințele pe care ți le aduce dependența sunt o pedeapsă: corpul se simte obosit, te doare capul, ochii sunt injectați, ești irascibil, simți în interiorul tău ca o furtună. Dacă peste o pedeapsă mai vii cu o pedeapsă, care-i rezultatul? Nu îndrepți lucrurile, nu este eficient”, explică Monica Sandu.
Diferența dintre pedeapsă și consecința logică a comportamentului
Experta arată cum trebuie reîncadrată decizia părintelui pentru ca adolescentul să înțeleagă motivul restricțiilor impuse.
„Poți să confiști, dar nu ca pedeapsă, ci ca și consecință a acțiunilor tale. Nu te pedepsesc datorită faptului că tu ai făcut lucrul ăsta, ci ca rezultat al comportamentului tău primești asta și se întâmplă asta. Dacă tu nu dormi o noapte întreagă, eu ca părinte ce să fac, să-ți spun bravo? Nu, vom trece la consecințe dacă nu te poți controla”, spune Monica Sandu.
O exemplificare a modului în care un părinte trebuie să comunice ferm, dar empatic, este oferită de psiholog.
„Dacă eu simt că tu nu ești în regulă, că miroși a alcool sau pare că nu mai ești tu și nu-mi recunosc copilul, eu n-o să te mai las seara afară. Dar nu pentru că eu sunt un părinte rău, ci pentru că tu trebuie să înțelegi că acest context este unul nepotrivit pentru tine. Și dacă tu nu poți să-l înțelegi, va trebui să ți-l arăt eu cum pot eu și cum mă pricep”, susține Monica Sandu.
Ce ascunde comportamentul adictiv: Strigătul de ajutor al copilului
Orice comportament extrem al copilului poartă un mesaj ascuns pe care familia trebuie să învețe să-l decodifice:
„Eu zic că este un strigăt de ajutor. Pe de o parte este un strigăt de ajutor, pe de altă parte ei vor să arate că sunt puternici: 'Eu sunt cineva, vezi ce fac!'. Mesajele sunt diferite în funcție de cui te adresezi: dacă te adresezi părintelui, e ca un strigăt de ajutor; dacă te adresezi prietenilor, e: 'Mă vedeți cine sunt, cât sunt de grozav!'. Iar dacă te adresezi socialului, de multe ori este: 'Știi ce, mie nici nu-mi pasă de ce ziceți voi'”, conchide Monica Sandu.
URMĂRIȚI EMISIUNEA PĂRINȚI PREZENȚI - EPISODUL CU MONICA SANDU - INTEGRAL:
