Sondaj Salvaţi Copiii: 58% dintre copiii cu părinţi la muncă în străinătate vor ca aceştia să revină în România
06 August 2026
Majoritatea părinților consideră că subiectul dependențelor, de la alcool și țigări la droguri sau tehnologie, trebuie abordat abia în perioada liceului, când riscurile devin iminente. În realitate, la acea vârstă, discursurile moralizatoare și predicile sunt ignorate sau privite cu sfidare. Psihologul Monica Sandu susține că prevenția începe în jurul vârstei de 6-7 ani și depinde de comportamentul pe care adulții îl afișează zi de zi în casă.
Copiii nu își însușesc valorile din prelegeri, din manuale școlare sau din avertismente severe lansate la nervi. Ei le iau din observarea atentă și continuă a reacțiilor pe care le au părinții lor în clipele de stres, la petreceri sau în momentele de relaxare. Dacă un tată își potolește tensiunea acumulată la serviciu cu mai multe pahare de alcool, creierul copilului înregistrează această scurtătură ca pe o matrice comportamentală firească de urmat. În emisiunea Părinți Prezenți, moderată de Loredana Iriciuc, psihologul și psihoterapeutul Monica Sandu arată cum putem construi balanța dintre bine și rău încă din primii ani de școală și de ce modelul părintelui bate orice discurs teoretic.
Marea eroare a prevenției întârziate: De ce discursul de la liceu eșuează lamentabil?
Tradiția parentală românească tinde să amâne subiectele sensibile sau considerate „incomode” până când copilul ajunge la adolescență. Când vine vorba de alcool, tutun, substanțe interzise sau dependență de jocuri, părinții consideră că înainte de vârsta de 14-15 ani copiii sunt prea mici pentru a înțelege riscurile. Totuși, la intrarea în liceu, arhitectura psihică a adolescentului este deja configurată pe autonomia față de familie și pe respingerea autorității parentale.
Moderatoarea emisiunii Părinți Prezenți, Loredana Iriciuc, a ridicat exact această problemă nevralgică a momentului în care trebuie inițiat dialogul: „Mulți părinți cred că discuțiile despre dependențe încep abia atunci când copilul ajunge la liceu. În realitate, când ar trebui să vorbim cu copilul despre dependențe?”
Răspunsul psihoterapeutului Monica Sandu demontează complet abordarea clasică și mută borna de start a prevenției cu aproape un deceniu mai devreme.
„Eu cred că mesajele trebuie să înceapă de când copilul este suficient de mare, adică de pe la 6-7 ani. Nu-i spui despre dependență: 'Uite, omul ăsta este dependent'. Mergem pe stradă, văd un om care se clatină sau miroase urât a alcool, putem să ne întrebăm copilul ce crede că s-a întâmplat, cum ți se pare, ce crezi tu că i s-a întâmplat acestui om, ce ți se pare că e nepotrivit la el. Cred că de atunci începe, pentru că dacă îi ții morală la liceu, îi intră pe o ureche și îi iese pe cealaltă”, spune Monica Sandu.
La vârsta liceului, structurile cerebrale responsabile de independență determina o reacție naturală de opoziționism: orice predică sau interdicție venită de la părinți este percepută ca o intruziune sau ca o încercare de control. De aceea, tentativele de purtare a „Marii Discuții Despre Droguri” la 16 ani se lovesc de un zid de apatie, sarcasm sau respingereă.
De la egocentrism la „Eu și lumea”: Fereastra neuro-psihologică de la 6-7 ani
De ce tocmai vârsta de 6-7 ani este momentul de aur pentru punerea bazelor discernământului? În psihologia dezvoltării, această etapă marchează tranziția de la stadiul preoperațional (caracterizat prin egocentrismul specific copilăriei mici) la stadiul operațiilor concrete.
Monica Sandu a explicat în cadrul Părinți Prezenți cum se modifică percepția copilului asupra mediului înconjurător odată cu intrarea în clasa pregătitoare sau în clasa I.
„Noi trebuie să cultivăm balanța asta între bine și rău în capul unui copil de când începe să înțeleagă lumea, adică de pe la 6-7 anișori. După vârsta de 6 ani, copilul iese din perioada de egocentrism 'Eu sunt important' în 'Eu și lumea'. Când el începe să se raporteze la lume, noi atunci trebuie să-i arătăm lucrurile, să vadă, să analizeze. El trebuie să înțeleagă tâlcul imaginii ca să-și creeze niște valori în timp”, precizează experta.
Până la 6 ani, tot ce contează pentru copil este propriul confort și satisfacerea imediată a trebuințelor. După 6 ani, copilul începe să observe sistematic comportamentul altora pe stradă, în parcuri, la televizor sau la școală. El pune întrebări de tipul „De ce face nenea așa?” sau „De ce țipă doamna aceea?”. Aceasta este fereastra strategică în care părintele, prin dialog socratic și întrebări deschise, poate construi „imunitatea morală” a copilului.
Cum discutăm despre comportamente deviante fără să traumatizăm?
A le vorbi copiilor de 6-7 ani despre dependență nu înseamnă să le predăm noțiuni de farmacologie sau să le prezentăm imagini terifiante din spitale. Înseamnă a folosi situațiile concrete întâlnite în viața de zi cu zi pentru a decoda împreună consecințele pierderii controlului.
Psihoterapeutul Monica Sandu propune o metodă bazată pe reflecție, în locul uneia bazate pe speriat sau incriminat.
„Nu-i spui despre dependență: 'Uite, omul ăsta este dependent'. Mergem pe stradă, văd un om care se clatină sau miroase urât a alcool, putem să ne întrebăm copilul ce crede. El trebuie să înțeleagă tâlcul imaginii ca să-și creeze niște valori în timp”, punctează specialista.
De ce funcționează întrebările deschise? Atunci când părintele spune „Vezi ce urât face nenea ăla bețiv? Să nu faci așa niciodată!”, copilul recepționează o comanda autoritară și o etichetă. În schimb, când părintele întreabă „Ce crezi că simte omul acela acum?” sau „Pari stânjenit, ce ți se pare ciudat la modul în care se mișcă?”, creierul copilului este pus în poziția de a procesa consecințele fizice și sociale ale excesului.
Prin acest exercițiu repetat, copilul asociază consumul exagerat cu pierderea demnității și a echilibrului, nu cu un act de „vitejie” sau „maturitate”. Totodată, se dezvoltă simțul critic față de imaginile glamorizate din reclame, filme sau rețele sociale și se validează emoțiile copilului (frica, dezgustul sau nedumerirea) în loc să fie maturate sub preș.
Monica Sandu: „Copiii sunt mai atenți la ce fac adulții decât la ce spun”
Cea mai elaborată strategie de prevenție teoretică se prăbușește instantaneu dacă realitatea din casă o contrazice. Copiii posedă un sistem de detectare a ipocriziei extrem de fin, iar mecanismul lor primar de învățare nu este ce i se spune, este ce vede.
„Dacă copilul vede că în familia lui că tati bea suficient de mult până nu mai poate și doarme sforăind pe un fotoliu, iar mami e tristă, sau mami consumă mai mult, ori bunicul, ori fratele mai mare... Copilul este mai atent la ce fac adulții decât la ce spun adulții și cred că aici este cheia”, explică Monica Sandu.
Axioma formulată de psihoterapeut, „copiii sunt mai atenți la ce fac adulții decât la ce spun adulții”, explică de ce mii de copii crescuți cu prelegeri despre pericolele alcoolului sau ale fumatului ajung ei înșiși consumatori: pentru că în momentele critice din familie au văzut că substanțele erau singura supapă funcțională de gestionare a trăirilor negative.
Alcoolul ca supapă pentru stres
O situație extrem de comună în societatea de azi este folosirea alcoolului ca metodă de relaxare după o zi grea la birou. Părintele ajunge acasă surmenat, nervos, își toarnă rapid un pahar de bere sau de vin și oftează ușurat: „Aah, în sfârșit! Aveam nevoie de asta că altfel înnebuneam!”. Chiar dacă adultul nu se consideră un alcoolic și nu ajunge în stadii extreme de ebrietate, mesajul transmis pe cale subliminală creierului în dezvoltare al copilului este devastator.
Psihoterapeutul Monica Sandu a analizat acest mecanism fin de programare neuro-comportamentală.
„Mulți dintre părinți consumă alcool nu numai la petreceri, ci și când vin de la serviciu și consumă mult. Copilul este supărat în momentul acela, dar creierașul înregistrează comportamentul și se gândește: când sunt trist sau supărat, ce-ar fi să-mi beau și eu un pahar de bere sau să gust un pic de vodcă? Creierul are acest model! El va înțelege atunci: 'Păi e normal, de ce te superi pe mine că și tu faci la fel?'”, spune specialista.
Atunci când copilul observă ani la rând că tensiunea, tristețea, oboseala sau furia adulților din casă se rezolvă prin ingestia unei substanțe, creierul său construiește următoarea ecuație cognitivă: stresul sau disconfortul emoțional pot duce la consumul unei substanțe ori la folosirea unui anumit stimul, urmată de o senzație rapidă de calmare și reglare emoțională. Ani mai târziu, când adolescentul se va confrunta cu prima respingere amoroasă, cu eșecul la un examen sau cu anxietatea de integrare într-un grup, el nu va apela la introspecție, la sport sau la comunicare, va căuta instinctiv scurtătura învățată acasă: paharul, țigara, substanța sau izolarea compulsivă în ecran.
Prevenția primară prin alternative sănătoase de gestionare a emoțiilor
Cum putem rupe acest lanț transgenerațional și ce trebuie să punem în locul scurtăturilor chimice sau digitale? Soluția constă în oferirea unor modele explicite de autoreglare emoțională. Copilul trebuie să vadă că adulții din viața lui au resurse interne și interpersonale pentru a depăși momentele grele.
Pe baza recomandărilor psihoterapeutului Monica Sandu, iată câteva comportamente parentale alternative care construiesc o prevenție:
Verbalizarea stărilor în loc de anestezierea lor: În loc să ascundă stresul sub un pahar de alcool sau în spatele unui ecran, părintele poate spune: „Am avut o zi foarte grea și obositoare la muncă și mă simt copleșit. Am nevoie de 15 minute de liniște, de un duș cald sau de o plimbare scurtă ca să mă liniștesc, apoi stăm de vorbă”. Copilul învață astfel că disconfortul psihic se gestionează prin pauză, igienă și verbalizare.
Cultivarea plăcerilor care produc serotonină, nu doar dopamină: Așa cum a explicat Monica Sandu pe parcursul emisiunii, în timp ce dopamina creează căutare compulsivă și plăcere de scurtă durată (specifică adicțiilor), serotonina și oxitocina produc stări durabile de bine, conectare și liniște. Activitățile de familie bazate pe mișcare fizică, jocuri de societate, drumeții în natură sau proiecte de creație încarcă sistemul nervos al copilului cu resurse sănătoase.
Coerența dintre reguli și comportament: Nu poți limita timpul de ecran al copilului la o oră pe zi în timp ce tu, ca părinte, stai cu telefonul în mână la masă sau în pat. Regulile privind tehnologia și consumul din casă trebuie să fie universale, aplicabile tuturor membrilor familiei, fără excepții privilegiate pentru adulți.
Cum vorbești cu copilul despre alcool, droguri și alte substanțe, în funcție de vârstă
Pentru a nu lăsa prevenția la stadiul de intenție abstractă, prezentăm un cadru structurat de abordare a prevenției adicțiilor adaptat etapelor majore de dezvoltare ale copilului, conform psihologului Monica Sandu.
6 până la 9 ani: Observarea și regulile de siguranță
La vârsta de 6 până la 9 ani, copilul are nevoie de explicații despre cum își poate proteja corpul. Scopul este să înceapă să înțeleagă că anumite substanțe pot afecta organismul și comportamentul unei persoane.
Îi poți spune: „Corpul nostru are nevoie de lucruri curate ca să funcționeze bine. Unele substanțe, cum sunt alcoolul sau fumul, îi pot strica echilibrul și îi pot face pe oameni să se comporte diferit”.
Poți folosi situații pe care copilul le întâlnește în viața de zi cu zi. Discutați despre persoane observate pe stradă sau despre scene din filme și explică-i, pe înțelesul lui, ce efecte pot avea alcoolul și alte substanțe asupra unei persoane.
În această perioadă, copilul trebuie să învețe și reguli de siguranță. De exemplu, nu trebuie să accepte prăjituri, băuturi, pastile sau alte produse de la persoane pe care nu le cunoaște.
10 până la 13 ani: Presiunea grupului și miturile despre consum
Între 10 și 13 ani, discuțiile pot deveni mai complexe. Copilul începe să fie mai expus influenței grupului de prieteni și poate întâlni mesaje care prezintă fumatul, consumul de alcool sau alte substanțe drept semne de maturitate ori popularitate.
Este util să vorbești despre presiunea anturajului și despre motivele pentru care unii copii pot accepta lucruri pe care, în alte condiții, nu le-ar face.
Îi poți spune: „Poate vei întâlni copii care cred că sunt mai cool dacă fumează, beau sau încearcă lucruri interzise. Uneori, oamenii fac astfel de lucruri pentru că vor să fie acceptați de grup”.
Exersați acasă situații concrete. Jocurile de rol îl pot ajuta să răspundă atunci când cineva îi propune să fumeze, să bea sau să încerce o substanță. Copilul poate învăța răspunsuri precum: „Nu, mulțumesc, nu vreau” sau „Nu mă bag în lucruri care îmi pot afecta sănătatea”.
14 până la 18 ani: Încredere, comunicare și siguranță
În adolescență, relația dintre părinte și copil devine importantă. Adolescentul are nevoie să știe că poate cere ajutor într-o situație periculoasă, inclusiv atunci când a făcut o alegere greșită.
Un mesaj important poate fi: „Orice greșeală ai face sau orice situație neplăcută ai întâlni la o petrecere, mă poți suna la orice oră. Vin să te iau și discutăm după ce ești în siguranță”.
Stabiliți împreună reguli despre ora la care trebuie să ajungă acasă, locurile în care poate merge și modul în care vă puteți contacta. Regulile funcționează mai bine atunci când adolescentul înțelege de ce există și participă la stabilirea lor.
Când se întoarce acasă, fii atent la starea lui fizică și la schimbările neobișnuite de comportament. O discuție calmă poate oferi mai multe informații decât o confruntare imediată. Scopul este să păstrezi deschis canalul de comunicare, astfel încât adolescentul să știe că poate cere ajutor atunci când apare o situație pe care nu o poate gestiona singur.
Prevenția dependențelor nu se cumpără din farmacii, nu se predă la orele de dirigenție prin prelegeri monotone și nu se rezolvă prin pedepse drastice la adolescență. Prevenția este un proces fin, invizibil, care se construiește zi de zi, cărămidă cu cărămidă, în intimitatea căminului familial. Așa cum a subliniat psihoterapeutul Monica Sandu în emisiunea Părinți Prezenți, copiii au nevoie de adulți capabili să se autoevalueze, să își recunoască propriile vulnerabilități și să le ofere un model de viață. Un copil care se simte văzut, auzit, înțeles și respectat în familia lui, un copil care observă la părinții săi modalități sănătoase de gestionare a eșecului și a stresului, va avea un scut psihologic de nestrăpuns în fața tentațiilor de pe stradă.
Când părintele renunță la ipocrizie, coboară de pe soclul de judecător și devine un observator atent și un model coerent pentru copilul său încă de la vârsta de 6-7 ani, dependența își pierde din atracție, iar viitorul adult câștigă libertatea de a trăi o viață conștientă și echilibrată.
URMĂRIȚI EMISIUNEA PĂRINȚI PREZENȚI - EPISODUL CU MONICA SANDU - INTEGRAL:
