Părinți și Pitici › Părinți prezenți › De ce naște „permisivitatea oarbă” copii fără rezistență? Cotigă, adevărul despre lipsa de timp și iluzia dragostei fără prezență

De ce naște „permisivitatea oarbă” copii fără rezistență? Cotigă, adevărul despre lipsa de timp și iluzia dragostei fără prezență

FOTO: magnific.com @FREEMAN777
Cărțile de psihologie promit familii ideale, rețelele sociale dictează rețete rapide pentru o creștere fără lacrimi, iar generații întregi de mame și tați trăiesc cu teama surdă că o simplă limită impusă copilului le poate distruge acestuia viitorul. Sub masca bunătății fără margini se instalează însă o comoditate tăcută. Din grabă, oboseală și lipsă de răgaz după ore lungi de muncă, eticheta de „părinte modern și deschis” devine paravanul ideal în spatele căruia cei mici rămân, de fapt, singuri pe lume în fața propriilor trăiri.

În cadrul emisiunii Părinți Prezenți, moderatoarea Loredana Iriciuc și psihoterapeutul Bogdan Cotigă au vorbit despre marile derapaje din educația de azi. Avertismentul specialiștilor este: oricât de nobilă pare o teorie, aplicarea ei mecanică, fără o privire atentă la realitatea din jur, lasă goluri sufletești uriașe.

Discuția a pornit de la ideea că teoriile de creștere a copiilor funcționează exclusiv atunci când țin cont de sufletul din fața noastră, nu dintr-o aplicare rigidă a unor reguli citite în grabă.

„Ajungem, de fapt, ca această permisivitate să ne ajute pe noi ca părinți să ne ocupăm mai puțin de copiii noștri, să ne dedicăm mai puțin timp lor. «Îl las să facă ce vrea pentru că sunt o persoană simpatică, bună, și am înțeles parentingul modern» sau pentru că mă interesează mai puțin cum se dezvoltă el, pentru că de fapt eu nu pun preț atât de tare pe educația lui? Pentru că am avut și un părinte care poate m-a neglijat: unul a fost rău și unul a fost bun, în opinia mea”, spune Bogdan Cotigă.

Modelele din copilăria noastră lasă cicatrici care revin la suprafață tocmai atunci când avem propriii copii. Psihologul a adus în discuție și realitatea generațiilor trecute, unde sarcinile erau împărțite nedrept, iar tații se refugiau în spatele scuzei că bărbatul casei aduce doar banii.

„Vă dau un exemplu, un cadru general: în vremea comunistă existau și părinți care neglijau copiii și, de cele mai multe ori, îmi pare rău să spun asta, sună prost, dar asta e, tații făceau asta. Tații, cel puțin în primii 5-6 ani de viață, nu se ocupau de educația copiilor, se ocupa exclusiv mama, pentru că implica chestiuni logistice: mâncare, haine, spălat copilul și așa mai departe. Tatăl se retrăgea, ăsta era modelul în anii ăia. Ce mesaj credeți că dădea tatăl? Că era indisponibil emoțional. Și atunci crea o legătură aparent puternică, mai ales între fete și tați, dar în realitate legătura foarte puternică între cei doi era din cauza ignoranței. Pentru că fata nu simțea dragoste din partea tatălui. Dragostea are niște componente psihice, în primul rând prezența fizică. Nu iubim la distanță! Un copil se iubește stând cu el, jucându-te cu el, vorbind cu el, ținându-l în brațe. Asta e o componentă importantă a iubirii. Și atunci cream o carență afectivă acolo, iar la viața adultă fata vine la psiholog și spune: «Eu l-am iubit pe tata extraordinar, a fost extraordinar cu mine!». Dar ea de fapt își exprimă doar o dorință”, explică Bogdan Cotigă.

Copilul care nu a simțit brațele părintelui pe umeri caută toată viața o căldură pe care n-a primit-o la timp. Iar când ajunge la rândul lui părinte, riscă să cadă în extrema cealaltă: o libertate fără repere, lăsată ca o datorie de compensare.

Capcana credințelor limitative de pe internet: Când lipsa limitelor naște monștri

Modelele preluate de pe ecrane ajung să fie îmbrățișate cu entuziasm tocmai pentru că ne scutesc de efortul de a stabili niște limite sănătoase. Bogdan Cotigă arată cum se instalează aceste idei fixe.

„Noi, chiar dacă am prins ceva din zbor, am citit o carte sau am văzut pe cineva pe net că ne spune «Uite, cu copilul ar trebui să faci așa», ar trebui tot timpul să te raportezi la ce ai în față, nu doar la ideea respectivă. Lucrurile astea în psihoterapie se numesc credințe limitative: în momentul în care, de cele mai multe ori provin chiar de la părinți, «Trebuie așa, nu așa!». Aceste credințe limitative noi avem capacitatea să ni le formăm inclusiv prin ceea ce vedem la televizor sau pe net: o idee despre educație ne place atât de mult, se și potrivește pe o anumită structură a noastră și după aia începem să o aplicăm orbește. «Copilul trebuie să fie lăsat în pace, să fii super permisiv, să-i zici «Da, e minunat, extraordinar!»». Și asta ne convine nouă, că noi n-avem timp. În loc să luptăm să ne creăm timp pentru el, zicem: «A, e perfect, e minunat modelul ăsta de parenting, îmi place mult!»”, explică psihoterapeutul.

Deznodământul unei astfel de creșteri fără busolă se vede cel mai bine la ieșirea copilului în colectivitate.

„Și se ajunge în niște situații în care copilul nu are pic de reziliență, n-are toleranță la frustrare, nu are limite din punct de vedere al societății, își face dreptate singur și caută validarea în alte părți unde găsește numai lucruri rele de obicei. Sunt tot felul de consecințe ale aplicării proaste ale acestor principii care de altfel sunt bune”, mai spune Bogdan Cotigă.

De la regulă firească la abuz: Cum se transformă libertatea într-o armă

Paralela trasă de psihoterapeut cu fenomenul corectitudinii politice arată ce se întâmplă atunci când un principiu generos este împins dincolo de măsura bunului-simț.

„Vedeți, au fost atâtea discuții despre aceste principii de political correctness. Ele nu sunt rele. E rău să-l respecți pe cel de lângă tine? Să nu dai în capul unuia doar pentru că e de altă culoare? Să nu vorbești urât, să nu umilești pe cineva care e diferit? Ba da, sunt niște principii bune! În schimb, ele se pot duce, dintr-o dorință a unor oameni de a câștiga bani, de a face marketing, într-o zonă în care efectiv creează probleme sociale. Principiile ajung să fie folosite de oameni care devin agresivi cu ele.

A te manifesta liber înseamnă a respecta și libertatea celui de lângă tine! Uitați, libertatea religioasă nu înseamnă ca eu, dacă sunt credincios, să te oblig și pe tine la același lucru sau să insist: «Tu de ce nu crezi?». La fel cum dacă eu cred în anumite principii, nu înseamnă că trebuie să ți le bag ție pe gât. Este o linie, și nu-i foarte subțire, între reguli care sunt bune și abuz. Iar în momentul în care abuzul ăsta apare, dă naștere la niște monștri, din păcate”, adaugă Bogdan Cotigă.

Iubirea nu înseamnă doar aprobare oarbă și lipsă de reguli. Iubirea se construiește pe prezență fizică, pe priviri calde, pe brațe deschise și pe limite puse la timp, care să-l apere pe copil de propriile rătăciri.

Mamă și jurnalist, Loredana oferă o voce echilibrată pentru toți părinții care vor să își înțeleagă mai bine copiii. Scrie despre parenting cu sensibilitatea unei mame și rigoarea unui jurnalist, din experiența reală, consultă specialiști, verifică informațiile și selectează doar ceea ce este cu adevărat util pentru familie.
Alte știri