Suntem asaltați de teorii, cărți cu rețete garantate și sfaturi de la creatori de conținut care ne promit copilul perfect doar dacă aplicăm anumiți pași rigizi. Câte mame nu au simțit disperarea aceea surdă când, după ce au parcurs tot ghidul și au bifat fiecare metodă modernă, puiul de om din fața lor refuză cooperarea și izbucnește în plâns sau revoltă?
La emisiunea Părinți Prezenți, psihologul și psihoterapeutul Bogdan Cotigă a privit dincolo de teorie. Am vorbit deschis despre o mare eroare care blochează conectarea: renunțarea la instinct și aplicarea oarbă a unor „rețete” care nu țin cont de reacția copilului din fața noastră.
„E un lucru pe care îl înveți, cel puțin la formarea în psihoterapie, un lucru pe care formatorii îl învață foarte mult pe studenți: testarea realității. Adică eu nu am voie, dacă vreau să fiu un profesionist în domeniul ăsta, să presupun ceva despre tine fără ca eu să încerc să confirm asta, să-mi confirm că este așa. Ăsta este un lucru pe care, extinzându-l la educație: eu nu am voie să cred 100% că dacă voi face aia, copilul meu va face asta automat. Nu! Eu trebuie mereu să-mi ajustez modul în care încerc să educ și să-l pregătesc pentru societate, trebuie mereu să-l ajustez în funcție de efectul pe care îl are respectivul principiu de educație pe care îl aplic. Nu pot aplica orbește doar ce am învățat de la mama, de la tata, de la bunicul și de la bunica”, explică Bogdan Cotigă.
Am simțit nevoia să punctez că mulți părinți procedează mecanic tocmai pentru că s-au obișnuit să bifeze pași preluați de pe internet. Psihoterapeutul a atras atenția asupra capcanei în care cădem atunci când înlocuim sfaturile bătrânești cu cele din mediul digital.
„Păi nu, dar acum bunicul și bunica, mama și cu tata sunt înlocuiți de o carte, de nu știu ce influencer pe tema asta și așa mai departe. Păi da, dar tocmai asta este problema: nu testăm realitatea! Adică realitatea este copilul nostru, aia e realitatea: cum reacționează el la inputul acela educațional, face bine sau nu face bine? Cam asta e”, spune Cotigă.
Degeaba ceri ce nu oferi: Ipocrizia țigării din mână și a vorbelor fără acoperire
Ca mamă, văd atât de des frustrarea părinților care se plâng: „Am făcut totul ca la carte, dar tot nu mă ascultă!” Răspunsul este că ne deconectăm de la instinct și uităm să ne modelăm după nevoile celui mic. Mai mult, Bogdan Cotigă a subliniat că orice discurs moralizator pică în secunda în care faptele noastre contrazic predica.
„Da, și mai mult decât atâta: nu numai că nu te modelezi, dar poate dai un contraexemplu de fapt în relația ta cu soțul sau cu soția ta. Că de cele mai multe ori degeaba îi spunem unui copil: «Nu fă asta!». Este de fapt... nu e greu, este imposibil să construiești ceva în mintea unui copil de genul «Nu este bine să fumezi» dacă tu ai țigara în mână! E aproape imposibil. Și ăsta este un lucru foarte important”, punctează psihologul.
Copiii nu absorb regulile doar pentru că sunt impuse cu forța. Ei simt dacă o cerință le încalcă o nevoie, însă preiau fără filtru atmosfera din casă și modul în care părinții se tratează reciproc.
„Dacă anumite conținuturi pe care noi încercăm să le impunem copiilor ca reguli, ca lucruri care trebuie făcute, unele dintre ele, în funcție de nevoile copiilor, și copiii au nevoile lor, sunt invalidate... Copilul nu este 100% de acord cu tine, ar fi ciudat să fie. În schimb, în momentul în care el vede un comportament repetat pe care tu îl faci raportat la altcineva, respectiv la mama sau la tata, atunci el mai degrabă are tendința de a-l imita pe ăla. Pentru că el la o vârstă fragedă nu are acces la altă relație de familie. Ce cupluri vede un copil de 4 ani în afară de mama și de tata? În momentul în care văd relația între mama și cu tata, pentru ei aia este lumea emoțională”, spune Bogdan Cotigă.
Marele adevăr pe care l-am desprins din această discuție la Părinți Prezenți este că educația nu se face din manuale rigide și nici prin bifarea unor reguli ideale pe o foaie. Copilul nu ascultă ce spui, el simte ce ești. Înainte să alergăm după rețete pe internet, primul pas este să privim copilul în ochi, să vedem cum răspunde la gesturile noastre și să avem grijă ce fel de iubire, respect sau tensiune îi arătăm zi de zi în căminul în care crește.