Părinți și Pitici › Părinți prezenți › EXCLUSIV! De la bătaia cu cureaua la aplauze pentru orice prostie: unde am greșit ca părinți? Bogdan Cotigă: Problema apare aici /VIDEO

EXCLUSIV! De la bătaia cu cureaua la aplauze pentru orice prostie: unde am greșit ca părinți? Bogdan Cotigă: Problema apare aici /VIDEO

FOTO: magnific.com @prostooleh
Am trecut de la palme și muncă la câmp la aplauze pentru orice prostie. Psihoterapeutul Bogdan Cotigă explică la Părinți Prezenți de ce ambele extreme distrug copiii.

Copilăria multora dintre noi poartă încă mirosul de pământ, bătături în palme și frica de a greși în fața unui părinte dur. Am crescut cu ideea că valoarea unui om stă doar în cât muncește și cât de supus este în fața celor mari. Astăzi, lucrurile s-au răsturnat complet: ne temem atât de mult să nu ne supărăm copiii, încât le trecem cu vederea orice derapaj sau le aplaudăm gafele evidente. Între bătaia ruptă din comunism și lipsa totală de limite din prezent, societatea românească scoate pe bandă rulantă oameni debusolați.

În emisiunea Părinți Prezenți, moderată de mine, Loredana Iriciuc, redactor-șef PărințișiPitici.ro, am pus pe masă o întrebare: unde greșim de fapt? Invitatul meu, psihologul și psihoterapeutul Bogdan Cotigă, a analizat fără ocolișuri cele două modele educaționale care se bat cap în cap: trecutul autoritar și prezentul fără reguli.

Trecutul lasă urme adânci: adulți ajunși la 70 de ani cu traume nerezolvate

Generații întregi din România au crescut fără ca cineva să le recunoască sentimentele. Copilul era o forță brută de muncă, util la câmp sau în gospodărie, fără drept de replică. Bogdan Cotigă arată rădăcinile acestei suferințe colective și modul în care ea distruge destine chiar și după decenii:

„Nefiind de acord cu comunismul și cu metodele lui, e vorba de o opoziție între trecut și prezent, între un fel de a educa și un alt fel de a educa și în alte țări care au fost democratice. Stilul ăsta mai non-permisiv în care copilul să spunem că conta mai puțin... Ăsta era și motivul pentru care existau aceste abuzuri, pentru care existau părinți care traumatizau copiii, pentru că îi văd în cabinet: sunt adulți care au 50, 60, 70 de ani și care n-au uitat niciodată lucrurile și care au repetat traumele pe tot parcursul vieții lor prin alegerile pe care le-au făcut. Tinere care provin din familii în care tatăl era alcoolic, era bătăuș, s-au căsătorit cu bărbați care la rândul lor sunt alcoolici și au devenit bătăuși. E un fapt foarte răspândit”, spune psihologul.

Nostalgia pe care o afișează unii adulți astăzi ascunde o lipsă acută de afecțiune. Pe atunci, nevoile sufletești ale copiilor pur și simplu nu existau pentru cei mari.

„Toate aceste abuzuri se petreceau cel puțin în perioada respectivă pentru că în sine copilul nu era valorificat. Mai degrabă adultul era important și copilul trebuia să devină... dar el în sine nu era important. Era perioada în care se făceau foarte mulți copii, se creșteau de fapt unii pe alții. Nu mai zic că noi provenim dintr-o societate în care acum 100 de ani, să zicem, o bună parte din copiii care se nășteau, părinții îi gândeau și ca mijloace de producție propriu-zis: munceau pământul cu ei. Asta e o realitate. Dacă vrem să-i idealizăm pe străbunicii noștri, e problema noastră, e frumos și e drăguț, dar nu-i adevărat. Adevărul este că precaritatea, lipsa asta de mijloace, sărăcia și tot ce însemna lipsa de educație conducea la niște familii în care copiii nu erau deloc pe primul plan. Era o chestiune: bine că aveau ceva ce să mănânce și atâta tot, și contribuiau când creșteau la binele familiei, munceau de mici. Nu era respectul ăsta că are o vârstă, că nu poate să care, că e mic, lucru care se mai întâmplă încă în comunitățile sărace și acum”, adaugă Bogdan Cotigă.

Munca la câmp de la 5 ani: experiență utilă sau copilărie furată?

În direct, i-am mărturisit invitatului că știu pe pielea mea ce însemna viața dură de la țară.

„Da, și eu am fost la prășit de la 5-6 ani! Nu a ținut nimeni cont că am nevoie să mă joc”, am spus.

„Asta nu înseamnă că toate aceste practici erau proaste sau că toate aceste practici erau bune”, spune Bogdan Cotigă. „Că suntem noi câteodată nostalgici: «Așa învățai să faci ceva, uite, prășeai și învățai!». Dar poate nu mai e nevoie, poate nu mai prășești niciodată în viață, ce faci cu experiența?”

„«Păi învățai munca grea!» Nu se știe dacă ne folosea sau nu. Eu nu vorbesc strict de lucrurile astea, vorbesc de abuzurile, de lucrurile extreme care se petreceau. Dar cu siguranță n-avea cum să nu lase comunismul un mod de a fi cu copiii noștri”, a adăugat psihologul.

Umilința absurdă din trecut: „Cum să fii stângaci, ești cu handicap?”

Părinții din trecut au transformat regulile de multe ori în pretexte pentru violență gratuită. Când adultul își descarcă nervii pe copil sub paravanul disciplinei, trauma este garantată.

„Problema principală apare că în orice sistem din ăsta sau în orice gândire educațională există niște idei bune. Este bine, de exemplu, ca un copil să aibă niște reguli învățate. Ce-ar fi ca toți copiii să traverseze strada pe oriunde? Ar fi mult mai multe accidente decât sunt acum. Sunt reguli care ne ajută să ne păstrăm viața. Sunt reguli care țin, de exemplu, de alimentație: să ai niște mese pe zi, să ai niște ore de somn.

Problema apare în momentul în care adulții, părinții exagerează sau se duc într-o zonă în care nu mai are legătură cu norma, ci are legătură cu cheful, are legătură cu prejudecata, are legătură cu alte lucruri care au legătură de fapt cu ei, nu mai are legătură cu copilul. «Usturoiul se taie așa, nu așa!» De ce? Unde-i contactul cu realitatea, unde este testarea realității de care vorbeam mai devreme? «Trebuie să înveți să scrii cu dreapta!», știți că au fost părinți de-a lungul timpului: bătaie, bătaie: «Cum să fii stângaci, păi ce, ești cu handicap?». Nu e cu handicap, sunt o grămadă de copii care desenează, pictează cu stânga, nu-i nicio problemă cu asta. Astea sunt excese ale modului restrictiv de educație, cel vechi, cel comunist, dacă vreți”, a explicat Bogdan Cotigă.

Indiferența de acasă împinge copiii spre droguri și violență

Când un copil vine supărat la părinte și primește doar un refuz sau o replică tăioasă de tipul „lasă că n-ai nimic”, el se închide în sine. Refuzul de a-i asculta suferința îl împinge în brațele anturajelor periculoase.

„Acum vine partea cealaltă: și în cazul parentingului modern există idei bune, cu siguranță. În momentul în care asculți copilul tău, îi validezi emoțiile... El vine și spune și asta e valabil și la adulți, să fim serioși: «Mami sau tati, uite ce supărat sunt că nu știu ce...». Zice: «Hai, lasă că n-ai nimic!». Nu-i ok. «Lasă, că eu pe vremea ta aveam...» și alte prostioare de genul ăsta. Evident că el nu se poate simți bine în momentul ăla și nu se simte susținut de părinți, în primul rând, nu se simte înțeles. Ăsta e motivul pentru care se îndepărtează la un moment dat de ei, ajunge să facă niște lucruri reprobabile pentru că o să capete influențe din altă parte: se duce să se valideze în alte grupuri decât acasă. Se duce și îl validează unii care-i spun: «Hai să mergem să-l batem pe nu știu cine, să bem sau să ne drogăm», și el capătă validarea acolo, că ăia știu să-l valideze”, spune Bogdan Cotigă.

Excesul modern: aplauze pentru greșeli și lipsă totală de repere

Refuzul de a mai pune limite naște probleme la fel de mari. Ca să nu își frustreze copiii, mulți părinți moderni au ajuns să felicite orice gafă, iar cei mici înțeleg că pot face orice fără consecințe.

„În modelul de parenting contemporan sunt aspecte care erau necesare, cum ar fi a fi un pic mai permisiv, mai îngăduitor cu copilul tău pe anumite lucruri: să-l înveți să învețe din erori. Și atunci nu trebuie să-i fie frică de eroare, ci să considere greșeala ca pe o modalitate de corectare. Sună bine, nu-i așa? Sună minunat. Dar în realitate, când începi să aplici treaba asta, dacă nu testezi realitatea permanent să vezi cât de mult trebuie lăsat, câtă permisivitate există pentru eroare... Pentru că dacă ajungi să permiți lucrul ăsta la infinit, el va considera greșeala ca pe o chestie 100% dezirabilă: «Fără probleme că fac asta!». Sigur că e fără probleme, dar în același timp nu mai urmărește opusul erorii, se duce numai în zona respectivă pentru că mama și cu tata îi permit să facă asta. Se ajunge până la punctul absurd în care părinții laudă și când greșesc: «Bravo, e foarte bine că ai greșit!». E puțin ciudat”, explică psihologul.

Finalul declarației lui Bogdan Cotigă rezumă cel mai bine riscul acestei abordări relaxate dusă la extrem.

„Și aici apare o diferență: s-ar putea ca un copil care este să zicem lăudat sau aprobat, «Hai că nu-i nimic, foarte bine, e ok», să aibă o introspecție minimală și să zică: «Uite că totuși eu am greșit și totuși mama a fost ok cu mine, hai să fac mai bine!». Sau un copil care spune: «Foarte bine, dacă sunt fraieri și nu-și dau seama că eu am greșit, mai fac asta!»”, conchide psihologul.

Echilibrul nu vine din frica de bătaie și nici din laude oarbe pentru orice boacănă. A fi un părinte prezent presupune să asculți durerea copilului, dar să ai tăria de a pune stop atunci când libertatea devine manipulare sau nepăsare. Fără aceste limite, riscăm să creștem fie adulți plini de anxietate, fie tineri convinși că regulile sunt doar pentru fraieri.

Mamă și jurnalist, Loredana oferă o voce echilibrată pentru toți părinții care vor să își înțeleagă mai bine copiii. Scrie despre parenting cu sensibilitatea unei mame și rigoarea unui jurnalist, din experiența reală, consultă specialiști, verifică informațiile și selectează doar ceea ce este cu adevărat util pentru familie.
Alte știri