Leca: Trauma și gândurile suicidare apar uneori în aceeași poveste de familie, iar părintele ajunge să caute sens, explicații, sprijin

DISCLAIMER: Materialele din cadrul campaniei conștientizarea și prevenția suicidului în rândul copiilor au scop exclusiv informativ și educațional și nu înlocuiesc evaluarea, diagnosticul sau tratamentul oferit de un specialist în sănătate mintală (psiholog, psihiatru, medic). Informațiile prezentate sunt destinate creșterii gradului de conștientizare și prevenție și nu constituie recomandări medicale sau terapeutice individuale. În cazul în care un copil sau adolescent prezintă gânduri suicidare, comportamente de autovătămare sau semne de risc iminent, este foarte important să fie contactat de urgență un specialist sau serviciile de urgență.

Campania promovează responsabilitatea parentală, intervenția timpurie și apelarea la sprijin specializat atunci când situația o impune.

Articolul de față, propus de Radu Leca, are rol de ghid calm și practic: clarifică indicii subtile care se văd în viața de zi cu zi, explică legătura dintre traumă, rușine, izolare și ideea de a renunța, și conturează opțiuni de sprijin care țin de psihoterapie, relația părinte - copil, școală, medicină, comunitate. Alegerea subiectului vine din realitatea întâlnită în cabinet și în case: suferința se ascunde bine, iar prevenția începe cu limbajul potrivit, atenție fină la schimbări, curajul de a cere ajutor la timp.

 Cum arată trauma în familie atunci când nu se vede „mare lucru” la suprafață?

Trauma psihologică lasă urme prin felul în care corpul rămâne în alertă și prin felul în care mintea interpretează lumea ca fiind nesigură, chiar când pericolul trece.

În parenting, trauma se observă uneori în reacții disproporționate, în evitare, în perfecționism rigid, în control, în dificultăți de somn, în tensiune constantă în casă, în retragere emoțională după conflicte mici. Un copil traumatizat ajunge să pară „cuminte” și „autonom”, însă autonomia seamănă cu deconectarea, iar cuminte seamănă cu înghețul emoțional.

Un adolescent traumatizat schimbă brusc cercul social, își pierde interesul pentru activități, folosește ecranele ca amorțire, se închide în cameră, răspunde cu iritare sau cu tăceri lungi. Trauma nu înseamnă doar amintirea unei întâmplări, ci și o reorganizare a încrederii: în sine, în ceilalți, în viitor. În prevenția suicidului, această reorganizare contează deoarece lipsa de viitor trăită pe interior hrănește gânduri de renunțare, chiar dacă pe exterior copilul încă funcționează la școală.  

În casa voastră, ce schimbare mică s-a repetat în ultimele săptămâni?

CITEȘTE ȘI: Semne presuicidare la adolescenți. Radu Leca: Există o diferență între „drame de vârstă” și o suferință care se adâncește

Care sunt semnele subtile care anunță gânduri suicidare, dincolo de cuvintele directe?

Gândurile suicidare nu apar mereu cu fraze explicite, iar unii copii nu folosesc deloc cuvântul „moarte”. Semnele subtile includ oboseală persistentă fără cauze medicale evidente, scădere a toleranței la frustrare, auto-critică dură, rușine care domină discuțiile, glume repetate despre dispariție, retragere din prietenii, renunțare la planuri apropiate, pierdere a grijii pentru igienă, schimbări rapide de apetit, insomnie sau somn excesiv.

Apar și semne paradoxale: o liniște bruscă după o perioadă agitată, un fel de „pace” care seamănă cu desprinderea; pentru un părinte, liniștea dă speranță, însă uneori liniștea marchează o decizie interioară.

Un alt indiciu subtil ține de limbaj: „nu mai are rost”, „nu contează”, „toți ar fi mai bine fără mine”, „am stricat tot”.

În psihoterapie, astfel de propoziții se tratează ca semnale de alarmă, nu ca dramă adolescentină.  

Ce frază repetitivă ai auzit în ultima vreme, care sună a renunțare?

Ce rol au rușinea și autoînvinovățirea în legătura dintre traumă și suicidalitate?

Rușinea are un mod perfid de a se lipi de identitate: nu spune „am greșit”, spune „sunt greșit”. Trauma, mai ales trauma relațională, cultivă rușine deoarece copilul ajunge să creadă că merită ce i se întâmplă sau că nu merită ajutor.

Autoînvinovățirea devine o strategie de supraviețuire: dacă vina stă la mine, atunci lumea are sens, iar controlul pare posibil. În timp, strategia distruge stima de sine, iar mintea caută ieșiri rapide din durere.

Gândurile suicidare vin adesea ca o fantezie de pauză, de oprire a zgomotului interior, de eliberare de rușine.

În prevenția suicidului, discuțiile despre rușine cer blândețe și precizie: „ai făcut ceva rău” diferă enorm de „ești rău”, iar copilul simte diferența în ton, privire, răbdare. Un părinte care învață să separe comportamentul de identitate oferă un antidot puternic.  

În familia voastră, critica vizează fapta sau etichetează persoana?

De ce apare izolarea emoțională și cum se vede în rutina zilnică?

Izolarea emoțională nu înseamnă doar singurătate fizică, ci și sentimentul că nimeni nu înțelege sau că nimeni nu rezistă la adevăr. Un copil cu istoric de traumă își protejează lumea interioară prin tăcere, iar tăcerea devine obișnuință. Părintele vede mai puține conversații, mai puține întrebări, mai puține glume, mai puține cereri de ajutor. În locul lor apar scurtături: „lasă-mă”, „nu vreau”, „nu contează”.

Izolarea se vede și în abandonarea activităților care aduceau identitate: sport, muzică, desen, voluntariat, ieșiri.

În context suicidar, izolarea ridică riscul deoarece mintea rămâne singură cu gânduri extreme, fără oglindire, fără corectare, fără speranță împrumutată de la alt om.

În psihoterapie, reconectarea începe prin micro-momente de siguranță: zece minute de prezență reală, fără predici, fără ecrane, fără interogatoriu.  

Întrebare pentru tine, după paragraful parcurs:  

Care moment al zilei are cea mai mare șansă să devină un ritual de conectare?

VEZI ȘI: Cum recunoști depresia mascată la adolescenți? Radu Leca: Iritabilitate, cinism, retragere

Cum începe o conversație despre suicid fără panică, fără morală, fără amenințări?

Un părinte își dorește să „spună ceva corect”, însă copilul simte mai ales tonul, ritmul, capacitatea adultului de a rămâne prezent. O conversație bună începe cu observație concretă și grijă: „Am văzut că dormi greu și te retragi, iar eu mă îngrijorez”. Continuă cu întrebări directe, simple: „Ai avut gânduri că nu mai vrei să trăiești?”; întrebarea directă scade riscul, deoarece rupe secretul și reduce singurătatea.

Urmează validarea emoției fără validarea soluției: „Are sens că te simți copleșit, iar moartea nu devine răspuns”. Apoi se discută siguranța: cine sună, unde merge, ce adult rămâne aproape, ce se face în noaptea care urmează.

În prevenția suicidului, amenințarea și rușinarea cresc ascunderea, iar ascunderea crește pericolul. Un părinte calm, ferm, apropiat devine un „far”, nu un judecător.  

Dacă ai pune o întrebare directă azi, ce cuvinte simple ai folosi?

Ce înseamnă „plan de siguranță” și cum arată într-o familie obișnuită? 

Un plan de siguranță reprezintă o înțelegere scrisă, scurtă, dintre copil și adulți, cu pași clari pentru momentele de criză. Include semnele timpurii personale: „când nu mănânc”, „când mă închid”, „când plâng noaptea”, „când simt că nu valorez nimic”. Include strategii de reglare care funcționează: duș cald, plimbare, respirație ghidată, muzică liniștitoare, desen, exerciții fizice ușoare, contact cu un prieten sigur.

Include lista de oameni de contact: părinte, rudă, profesor, psihoterapeut, medic, un prieten de familie. Include pași de reducere a riscului în casă: depozitare securizată pentru medicamente, obiecte ascuțite ținute la distanță în perioade critice, supraveghere blândă, uși deschise la camere când starea se agravează.

Planul include și praguri: când se apelează 112, când se merge la camera de gardă, când se cheamă un adult suplimentar.

În psihoterapie, planul se exersează în ședințe, ca o simulare; în familie, planul se lipește pe frigider sau se ține în telefon, fără dramatism, ca o centură de siguranță.  

Care ar fi doi adulți de încredere pe care i-ai trece azi pe listă?

Ce tipuri de psihoterapie ajută în traumă și idei suicidare și cum se alege un specialist?

Pentru traumă, terapiile orientate pe dovezi includ EMDR, terapia cognitiv-comportamentală centrată pe traumă, terapia senzorio-motorie, terapia bazată pe mentalizare, terapia dialectic-comportamentală pentru reglarea emoțiilor și comportamente de auto-vătămare.

Pentru idei suicidare, abordările care lucrează cu criza, impulsivitatea, emoțiile intense și relațiile au rezultate bune, mai ales când includ un plan de siguranță și colaborare cu familia. Alegerea specialistului se face după câteva repere simple: formare clară, experiență cu adolescenți, confort în a discuta suicidul direct, disponibilitate pentru colaborare cu medic psihiatru când situația o cere, limite profesionale sănătoase.

O primă întâlnire bună lasă copilul cu impresia că a fost auzit, nu analizat; lasă părintele cu impresia că există direcție, nu doar „vom vedea”.  

Ce criteriu contează cel mai mult pentru familia voastră: experiența, disponibilitatea, abordarea, chimia?

Când intră în scenă medicul psihiatru și ce înseamnă tratament fără stigmat?

În unele situații, simptomele depășesc zona de suport parental și psihoterapie: depresie severă, anxietate invalidantă, atacuri de panică frecvente, insomnie gravă, risc suicidar crescut, psihoză, consum de substanțe, auto-vătămare repetată. Atunci evaluarea psihiatrică oferă claritate și opțiuni de tratament, inclusiv medicație, monitorizare și recomandări pentru siguranță.

Stigmatul spune „ești defect”; medicina spune „ai o problemă tratabilă”. Un părinte ajută prin limbaj: „creierul trece printr-o furtună, iar noi aducem uneltele potrivite”. Tratamentul funcționează mai bine când familia păstrează rutina, reduce presiunea pe performanță, urmărește efectele adverse, menține legătura cu terapeutul, creează spațiu pentru odihnă și sens.  

Ce te sperie mai mult la ideea de consult psihiatric: eticheta, medicația, reacția celor din jur?

CITEȘTE ȘI: Leca, despre relații, respingere și „sfârșitul lumii” în adolescență, și cum îl legăm de parenting, psihologie și prevenția suicidului

Ce face școala parte din sprijin și cum colaborează părintele fără conflict?

Școala are acces la copil ore întregi, observă schimbări de energie, socializare, concentrare, absenteism, iritabilitate, plâns. Un părinte poate cere întâlnire cu dirigintele și consilierul școlar pentru un plan de sprijin: adaptări temporare la teme, pauze, un adult de referință, monitorizarea discretă a izolării, intervenție rapidă când apar comentarii despre moarte.

Colaborarea eficientă folosește fapte, nu acuzații: „În ultimele trei săptămâni, copilul lipsește și se retrage; familia lucrează cu un specialist; avem nevoie de o plasă de siguranță”.

Conflictele apar când școala minimizează sau când părintele cere imposibilul. Un acord simplu, scris, cu roluri clare, reduce haosul și crește protecția.  

Cine din școală ar fi un aliat realist pentru copilul tău?

Cum își reglează părintele propriile emoții ca să nu amplifice criza?

Părintele trăiește frică, vinovăție, furie, neputință, iar corpul intră în modul „rezolv acum”. În fața suicidalității, impulsul de control devine intens: verificări agresive, interdicții bruște, predici, negocieri dramatice. Totuși, copilul are nevoie de un adult stabil, nu de un adult perfect.

Reglarea părintelui începe cu sprijin pentru părinte: psihoterapie individuală, grup de suport, discuții cu partenerul, prieteni maturi emoțional, pauze scurte pentru somn și hrană. Urmează un set de principii: ton jos, fraze scurte, limite ferme, curiozitate reală, renunțare la interogatoriu.

Un părinte care spune „mi-e frică și rămân aici cu tine” transmite iubire și responsabilitate în același timp. În prevenția suicidului, prezența constantă bate performanța.  

Ce lucru mic te ajută să revii la calm în cinci minute: apă, aer, mers, respirație, un mesaj?

Ce semne indică urgență și ce acțiune devine necesară imediat?

Urgența înseamnă orice combinație de intenție clară, plan, mijloace disponibile și izolare. Semne de urgență includ: afirmații directe despre sinucidere cu detalii, căutări online despre metode, strângere de medicamente, „ordine” făcute în cameră ca despărțire, mesaje de adio, retragere totală, consum de alcool sau droguri în context de disperare, auto-vătămare severă, delir, halucinații, agitație extremă.

În astfel de situații, intervenția se mută din zona conversației în zona siguranței: prezență adultă continuă, apel la 112 sau prezentare la camera de gardă, contact rapid cu medic psihiatru, informarea unui alt adult din familie.

Un părinte nu „rezolvă” singur o urgență, la fel cum nu tratează singur o hemoragie. Curajul arată ca un telefon dat la timp.  

În caz de urgență, ce număr s-ar forma primul și cine ar rămâne fizic lângă copil?

Un părinte care parcurge articolul rămâne cu o hartă mai clară: semne subtile de traumă și suicidalitate, cuvinte directe pentru conversații grele, idei concrete pentru plan de siguranță, criterii de alegere a unui psihoterapeut, praguri pentru urgență, moduri de colaborare cu școala și medicul.

Rezultatul cel mai valoros ține de încredere: încredere că observarea atentă și intervenția timpurie reduc riscul, încredere că legătura emoțională reparată zi de zi scade rușinea, și încredere că sprijinul profesionist transformă criza într-un proces de vindecare, pas cu pas, cu mai puțină singurătate în familie.

1. Cum arată trauma în familie atunci când nu se vede „mare lucru” la suprafață?  
2. În casa voastră, ce schimbare mică s-a repetat în ultimele săptămâni?  
3. Care sunt semnele subtile care anunță gânduri suicidare, dincolo de cuvintele directe?  
4. Ce frază repetitivă ai auzit în ultima vreme, care sună a renunțare?  
5. Ce rol au rușinea și autoînvinovățirea în legătura dintre traumă și suicidalitate?  
6. În familia voastră, critica vizează fapta sau etichetează persoana?  
7. De ce apare izolarea emoțională și cum se vede în rutina zilnică?  
8. Care moment al zilei are cea mai mare șansă să devină un ritual de conectare?  
9. Cum începe o conversație despre suicid fără panică, fără morală, fără amenințări?  
10. Dacă ai pune o întrebare directă azi, ce cuvinte simple ai folosi?  
11. Ce înseamnă „plan de siguranță” și cum arată într-o familie obișnuită?  
12. Care ar fi doi adulți de încredere pe care i-ai trece azi pe listă?  
13. Ce tipuri de psihoterapie ajută în traumă și idei suicidare și cum se alege un specialist?  
14. Ce criteriu contează cel mai mult pentru familia voastră: experiența, disponibilitatea, abordarea, chimia?  
15. Când intră în scenă medicul psihiatru și ce înseamnă tratament fără stigmat?  
16. Ce te sperie mai mult la ideea de consult psihiatric: eticheta, medicația, reacția celor din jur?  
17. Ce face școala parte din sprijin și cum colaborează părintele fără conflict?  
18. Cine din școală ar fi un aliat realist pentru copilul tău?  
19. Cum își reglează părintele propriile emoții ca să nu amplifice criza?  
20. Ce lucru mic te ajută să revii la calm în cinci minute: apă, aer, mers, respirație, un mesaj?  
21. Ce semne indică urgență și ce acțiune devine necesară imediat?  
22. În caz de urgență, ce număr s-ar forma primul și cine ar rămâne fizic lângă copil?

23. Cum se diferențiază „autonomia” sănătoasă de deconectarea emoțională la un copil?  
24. Cum se deosebește „cuminte” de „îngheț emoțional” în comportamentul zilnic?  
25. Ce schimbări la somn pot semnala stres traumatic sau depresie?  
26. Ce fel de perfecționism indică frică și control, nu motivație sănătoasă?  
27. Ce tip de retragere socială ridică nivelul de risc în context suicidar?  
28. Ce semne „paradoxale”, precum liniștea bruscă, merită luate în serios?  
29. Cum se recunoaște limbajul de tip „nu mai are rost” ca semnal de alarmă?  
30. De ce validarea emoției diferă de validarea soluției „vreau să dispar”?  
31. Cum se discută siguranța fără a transforma conversația într-un interogatoriu?  
32. Ce micro-momente de siguranță ajută reconectarea părinte–copil?  
33. Ce strategii de reglare emoțională merită trecute într-un plan de siguranță?  
34. Cum se reduce riscul acasă prin organizarea medicamentelor și a obiectelor periculoase?  
35. Ce praguri clare stabilesc momentul pentru 112 sau camera de gardă?  
36. Ce calități profesionale arată că un terapeut lucrează competent cu suicidalitatea?  
37. Ce înseamnă colaborare reală între psihoterapeut, familie și medic psihiatru?  
38. Cum se formulează către școală o cerere bazată pe fapte, nu pe acuzații?  
39. Cum se mențin rutina și odihna ca elemente de tratament, nu ca „moft”?  
40. Ce rol are prezența constantă a părintelui în reducerea rușinii și a izolării?

Sursă:

The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma Bessel van der Kolk 2014 Viking (Penguin Group)

Trauma and Recovery: The Aftermath of Violence—from Domestic Abuse to Political Terror Judith Lewis Herman 1992.Basic Books

The Suicidal Mind Edwin S. Shneidman 1996 Oxford University Press

Helping the Suicidal Person: Tips and Techniques for Professionals Stacey Freedenthal 2018 Routledge

Les Vilains Petits Canards Boris Cyrulnik 2001 Éditions Odile Jacob (Franța)

Un merveilleux malheur Boris Cyrulnik 1999 Éditions Odile Jacob (Franța)

Trotzdem Ja zum Leben sagen: Ein Psychologe erlebt das Konzentrationslager Viktor E. Frankl 1946 Franz Deuticke (Germania/Austria, ediția originală în germană)

PărințișiPitici.ro, împreună cu psihologul Radu Leca, lansează prima campanie de conștientizare dedicată părinților de adolescenți privind riscul suicidar și prevenția tentativelor de suicid. Campania este susținută de Asociația Happy Minds și de Alianța Română de Prevenție a Suicidului.