Leca: Trauma și gândurile suicidare apar uneori în aceeași poveste de familie, iar părintele ajunge să caute sens, explicații, sprijin
23 Februarie 2026
Radu Leca, cu expertiză în psihologie clinică și psihodiagnostic, competențe în psihoterapie de familie, psiho-nutriție, psihologie sportivă, psiho-dermatologie, coordonatorul Atelierelor de Ultrapsihologie/DrPsy, arată părinților tehnici simple pentru a transforma certurile în discuții.
Cum transformi certurile în discuții atunci când adolescentul reacționează rapid, iar părintele ajunge să ridice tonul fără să își dorească?
Familia nu se rupe de la o singură ceartă, ci de la repetiția zilnică a acelorași scene, teme, ordine în cameră, ore de somn, telefon, anturaj, respect.
Rolul articolului rămâne practic și psihologic în același timp, arată cum se ajunge la ceartă, de ce un adult responsabil intră în lupte „de la egal la egal” cu adolescentul și cum arată o strategie simplă, inspirată din psihoterapia adolescentului și terapia de familie, care schimbă dinamica din confruntare în colaborare. În spatele fiecărei certuri stă o nevoie de conexiune și o nevoie de autonomie care se ciocnesc, iar părintele care înțelege mecanismul ajunge să conducă discuția fără să controleze persoana.
Întrebări pentru părinți: Care este scena care se repetă cel mai des în casa mea, cu aceleași replici și același final? Ce îmi doresc de fapt din acea conversație, ascultare, respect, cooperare, apropiere?
Cum se ajunge la certuri, dacă toată lumea pornește cu intenții bune?
Cum ajunge o conversație banală să devină conflict în două minute? Certurile apar dintr-un lanț previzibil, părinte observă o problemă, părinte intră direct cu soluții, adolescent simte critică sau control, adolescent răspunde defensiv, părinte simte lipsă de respect, părinte ridică tonul, adolescent ridică tonul, apoi intră amenințări, sarcasm, uși trântite, retragere. În terapia de familie, acest lanț se numește ciclu interacțional, fiecare reacție devine combustibil pentru cealaltă reacție. Un detaliu esențial, problema inițială rămâne nerezolvată, iar în prim-plan apare lupta pentru statut și putere.
Când părintele intră în rol de procuror și adolescentul intră în rol de avocat al apărării, discuția devine proces, nu dialog. Iar când discuția devine proces, nimeni nu mai caută soluții, toți caută să câștige.
Întrebări pentru părinți: Care este primul meu „declanșator” în acest lanț, dezordinea, notele, orele, telefonul, tonul? Care replică a adolescentului mă face să intru rapid în modul de luptă?
De ce un adult responsabil și strategic ajunge să se certe „de la egal la egal” cu adolescentul?
De ce un părinte care funcționează bine la serviciu, în relații sociale și în situații dificile ajunge să negocieze cu adolescentul ca într-un ring?
În psihoterapia adolescentului, explicația ține de emoție, atașament și identitate, adolescentul apasă exact pe butoanele care ating frica părintelui, rușinea părintelui, sentimentul de neputință, apoi părintele răspunde din instinct, nu din strategie.
În plus, familia activează vechi roluri, părintele revine la vocea cu care a fost crescut, adolescentul revine la lupta pentru separare. Când adolescentul folosește replici tăioase, părintele simte atac la autoritate și încearcă să recâștige controlul prin forță verbală. Acolo apare „egal la egal”, părintele uită rolul de adult care reglează și intră în rol de partener de ceartă.
În terapia de familie se vede clar că părintele nu pierde inteligență, părintele pierde acces la calm, fiindcă sistemul nervos intră în stare de alarmă. Un adult strategic își recuperează strategia printr-o singură decizie, renunță la câștigarea momentului și alege conducerea pe termen lung.
Întrebări pentru părinți: Ce emoție mă conduce când mă cert, frică, rușine, furie, neputință? Ce încerc să apăr în acele minute, autoritatea, imaginea mea, siguranța copilului, respectul?
Care este diferența dintre ceartă și discuție și cum arată o discuție matură în familie?
Cum recunoști că nu mai e discuție, e ceartă? O discuție matură are un scop clar, un singur subiect, reguli de respect și o ieșire, concluzie, plan, pauză programată. O ceartă are multe subiecte, multe acuzații, generalizări de tip „mereu” și „niciodată”, apoi intră istoricul complet al ultimilor ani. În terapie, se lucrează pe trecerea de la „cine are dreptate” la „ce se întâmplă între noi când vorbim despre asta”. O discuție matură include oglindirea, părintele spune în propoziții scurte ce a auzit, apoi verifică, „am înțeles corect?”.
Un alt semn, discuția matură se bazează pe responsabilitate împărțită, nu pe vinovăție, „eu fac X, tu faci Y, verificăm Z”. Când adolescentul vede structură, nu atac, intră mai ușor în colaborare.
Întrebări pentru părinți: Cum sună la mine „regulile” unei discuții, exprimate simplu și fără morală? Ce fac eu când discuția sare de la un subiect la zece?
Ce rol joacă tonul, ritmul și momentul ales și de ce contează mai mult decât argumentele?
De ce ai argumente bune și totuși pierzi conversația? Fiindcă adolescentul se reglează emoțional mai greu în perioade de stres, iar tonul părintelui devine mesajul principal. Un ton tăios transmite pericol, iar creierul adolescentului intră în apărare.
În psihoterapia de familie, părintele schimbă jocul prin ritm lent, volum mai jos, fraze scurte, pauze reale între propoziții. Momentul contează, discuțiile începute în pragul ușii, seara târziu, după o zi cu multe corecții, cresc șansa de explozie. O strategie simplă se bazează pe programare, „vorbim la ora 19:30, 15 minute, fără telefoane”.
Când adolescentul știe început și sfârșit, simte mai mult control, iar controlul scade iritabilitatea. În plus, părintele evită ironia și etichetele, fiindcă ironia rănește și aprinde rușinea, iar rușinea cheamă furia.
Întrebări pentru părinți: în ce momente insist eu să vorbim, deși atmosfera e deja încărcată? Ce schimbare mică de ton sau ritm fac prima, ca să reduc tensiunea?
Care este strategia de transformare a certurilor în discuții, „Oprește – Conectează – Clarifică – Negociază – Închide”?
Cum arată o schemă simplă care funcționează în mijlocul furtunii? Primul pas este „Oprește”, părintele observă escaladarea și spune o propoziție de frână, „ne oprim, tonul a urcat”. Al doilea pas este „Conectează”, părintele validează emoția fără a valida comportamentul, „văd că ești frustrat, nu accept jigniri”. Al treilea pas este „Clarifică”, un singur subiect, formulat concret, „subiectul este ora de venire acasă”. Al patrulea pas este „Negociază”, două opțiuni realiste, cu consecințe clare și fără pedeapsă umilitoare, „alegi ora 22:00 cu mesaj la 21:30 sau ora 21:30 fără mesaj, iar dacă întârzii, reducem ieșirea următoare”. Al cincilea pas este „Închide”, rezumat și următorul moment de verificare, „ai ales varianta A, verificăm vineri”.
Terapia de familie insistă pe închidere, fiindcă discuțiile rămase deschise devin certuri viitoare. Strategia funcționează fiindcă părintele rămâne adultul care reglează, nu adversarul care atacă.
Întrebări pentru părinți; Care dintre cei cinci pași îmi lipsește cel mai des, oprirea, conectarea, clarificarea, negocierea, închiderea? Ce propoziție de frână folosesc data viitoare, ca să opresc escaladarea fără să umilesc?
Cum răspunzi la provocări, sarcasm și „nu-mi pasă”, fără să muști momeala?
Ce faci când adolescentul aruncă replici menite să aprindă? În terapie, se numește „invitație la luptă”, iar părintele care refuză invitația câștigă relația. Părintele răspunde scurt și ferm, „vorbesc cu tine când păstrăm respectul”. Apoi revine la subiect, fără predici.
Sarcasmul adolescentului ascunde frecvent rușine, neputință, oboseală, frică de eșec, iar părintele care întreabă simplu schimbă direcția, „ce e greu pentru tine aici?”. Când adolescentul spune „nu-mi pasă”, părintele nu intră în demonstrații, intră în claritate, „responsabilitatea rămâne, discutăm planul la ora stabilită”.
Un adult strategic rămâne constant, nu se răzbună, nu ține discursuri, nu negociază respectul. Stabilitatea părintelui devine ancoră, iar adolescentul simte limite fără umilire.
Întrebări pentru părinți: Care replică a adolescentului mă face să pierd controlul cel mai repede? Ce răspuns scurt aleg, ca să rămân ferm fără să intru în duel?
Cum repari după o ceartă și cum transformi repararea într-un obicei de familie?
Cum revii la conexiune după ce toată lumea a spus lucruri grele? În psihoterapia de familie, repararea contează la fel de mult ca prevenția, fiindcă repararea învață copilul cum arată o relație sănătoasă. Părintele începe prin asumare clară, fără justificări, „am ridicat tonul și am spus cuvinte care au rănit”. Apoi numește intenția, „vreau să ne înțelegem și să găsim o soluție”. Urmează o întrebare, „când ai simțit că te-am atacat?”. Apoi se stabilește regula pentru data viitoare, „când apare jignirea, facem pauză de 20 de minute, apoi revenim”.
Repararea nu înseamnă renunțare la limite, repararea înseamnă întărirea relației în timp ce limitele rămân. Un adolescent care vede un adult capabil de scuze învață responsabilitate fără rușine și respect fără frică.
Întrebări pentru părinți: Ce îmi este mai greu după ceartă, scuzele, revenirea, consecvența limitelor? Ce regulă de „pauză și revenire” scriu clar și aplic identic?
Părinții care folosesc o strategie clară de oprire, conectare, clarificare, negociere și închidere observă mai puține explozii, mai multă cooperare și discuții mai scurte, cu rezultate concrete. Adolescenții răspund mai bine când simt respect, predictibilitate și limite ferme fără ironie și fără rușinare. În timp, familia câștigă un stil de comunicare care reduce stresul zilnic, crește încrederea și transformă viitorul relației într-un spațiu sigur, nu într-un câmp de luptă.
