EXCLUSIV Cum recunoști depresia mascată la adolescenți? Radu Leca: Iritabilitate, cinism, retragere

DISCLAIMER: Materialele din cadrul campaniei conștientizarea și prevenția suicidului în rândul copiilor au scop exclusiv informativ și educațional și nu înlocuiesc evaluarea, diagnosticul sau tratamentul oferit de un specialist în sănătate mintală (psiholog, psihiatru, medic). Informațiile prezentate sunt destinate creșterii gradului de conștientizare și prevenție și nu constituie recomandări medicale sau terapeutice individuale. În cazul în care un copil sau adolescent prezintă gânduri suicidare, comportamente de autovătămare sau semne de risc iminent, este foarte important să fie contactat de urgență un specialist sau serviciile de urgență.

Campania promovează responsabilitatea parentală, intervenția timpurie și apelarea la sprijin specializat atunci când situația o impune.

Cum arată depresia mascată la adolescenți atunci când nu seamănă deloc cu imaginea clasică de tristețe vizibilă? 

Depresia mascată apare frecvent sub formă de iritabilitate, sarcasm, cinism, agitație, conflicte repetate, plângeri somatice, oboseală permanentă, lipsă de interes pentru activități care altădată aduceau bucurie.

În psihologie, adolescența aduce schimbări hormonale, sociale și cognitive, iar mintea caută autonomie și protecție de vulnerabilitate; mulți adolescenți ascund tristețea în spatele unei armuri de „nu-mi pasă”.

În psihoterapie, clinicianul urmărește nu doar cuvintele, ci și energia, ritmul, evitarea contactului, rigiditatea corpului, toleranța scăzută la frustrare, tendința de auto-criticǎ și perfecționism.

În plan familial, un indicator important devine contrastul, copilul „funcționează” la școală, însă acasă explodează, se retrage, se închide în cameră, răspunde monosilabic, evită mesele împreună, își pierde răbdarea din nimic. Depresia mascată nu înseamnă „răutate”, ci durere psihică tradusă în comportamente defensive; iritabilitatea devine o formă de protecție împotriva rușinii, neputinței, fricii de respingere.

În prevenția suicidului, această mască merită tratată cu seriozitate, fiindcă un adolescent cu iritabilitate intensă și cinism constant poate trăi disperare în tăcere, iar familia vede doar „atitudine”. Un părinte atent notează durata și frecvența schimbărilor, peste două săptămâni de retragere, scăderea interesului, somn perturbat, randament școlar oscilant, izbucniri neobișnuite, sensibilitate la critică.

În plus, apar indicii subtile,glume despre moarte, replici de tipul „n-are rost”, „aș vrea să dispar”, renunțare bruscă la planuri, detașare de prieteni, indiferență față de consecințe, risc crescut în trafic, consum de alcool sau substanțe, auto-vătămare.  

Ce diferență observi între felul în care adolescentul se comportă în public și felul în care se comportă acasă?  

Ce semne ai catalogat drept „rebeliune”, deși arată mai degrabă ca suferință?

CITEȘTE ȘI: Semne presuicidare la adolescenți. Radu Leca: Există o diferență între „drame de vârstă” și o suferință care se adâncește

De ce iritabilitatea ajunge să fie limbajul principal al depresiei la unii adolescenți?

Iritabilitatea oferă o iluzie de control, furia mișcă energia, tristețea o prăbușește.

În psihoterapie, furia este privită ca emoție secundară, adesea așezată peste frică, rușine, umilință, singurătate. Adolescentul se simte mai „puternic” când se enervează decât când recunoaște vulnerabilitatea, mai ales într-un grup unde statutul social depinde de imagine.

Iritabilitatea depresivă se recunoaște prin reacții disproporționate, prag scăzut la frustrare, izbucniri urmate de epuizare, vinovăție, auto-dispreț, retragere. Părintele vede strigăte, uși trântite, ironii, contestarea regulilor; dedesubt există adesea o minte care ruminează, „nu sunt suficient”, „nu contez”, „dezamăgesc pe toată lumea”.

În prevenția suicidului, combinația dintre iritabilitate și auto-critică severă ridică nivelul de risc, fiindcă agresivitatea se poate întoarce spre interior prin auto-vătămare sau comportamente de tip „nu-mi pasă ce mi se întâmplă”.

Un alt semn este anhedonia, adolescentul spune că „se plictisește” de orice, respinge activități cândva preferate, renunță la sport, muzică, jocuri, prieteni, fără o alternativă care să aducă plăcere reală.

În terapie, se investighează și somnul,adormire grea, treziri nocturne, somn excesiv, ritm întors, toate corelate cu dispoziția și cu impulsivitatea. Pentru un părinte, miza devine schimbarea întrebării, din „De ce ești așa?” în „Ce te apasă atât de tare?”.  

Când apar izbucnirile, ce se întâmplă înainte cu 30 de minute, oboseală, foame, critică, eșec, respingere?  

După izbucnire, observi rușine, epuizare sau retragere care sugerează durere, nu doar opoziție?

Cum se manifestă cinismul și sarcasmul ca formă de depresie mascată, nu ca simplu „umor de adolescent”?

Cinismul depresiv sună matur, inteligent, uneori amuzant, însă are o notă constantă de dezgust, lipsă de speranță, dispreț față de viitor și față de oameni.

În psihologie, cinismul funcționează ca mecanism de apărare,dacă nimic nu merită, atunci nici eșecul nu doare la fel de tare.

În psihoterapie, terapeutul ascultă nu doar gluma, ci și mesajul, „viața e o farsă”, „oricum totul se termină prost”, „toți sunt proști”, „școala e inutilă”, „nimeni nu ajută pe nimeni”. Când cinismul devine generalizat și persistent, el poate acoperi o depresie cu sentiment de neapartenență și inutilitate.

Un adolescent care își pierde capacitatea de a spera începe să-și saboteze proiectele, nu mai aplică la concursuri, nu mai învață pentru că „oricum nu contează”, refuză activități care ar cere implicare emoțională.

În prevenția suicidului, limbajul fără speranță reprezintă un semnal important, mai ales când apare împreună cu izolare, insomnie, consum, conflicte, scăderea performanței sau cu un istoric de auto-vătămare. Sarcasmul direcționat spre sine, de tipul „sunt un ratat”, „sunt o greșeală”, „mai bine nu existam”, merită tratat ca indicator de risc, nu ca „dramatism”.

În familie, răspunsul util nu intră într-un duel de replici; răspunsul util se întoarce spre emoție și spre sens, „Sună ca și cum ești foarte dezamăgit”, „Sună ca și cum ți-ai pierdut speranța”, „Spune-mi ce te face să simți că nu are rost”.  

Ce fraze cinice se repetă în casă și ce temă apare în spatele lor,rușine, eșec, lipsă de sens, frică?  

Când adolescentul folosește umor negru, auzi și o cerere de ajutor ascunsă în subtext?

De ce retragerea devine semnul cel mai ușor de ratat, mai ales în era camerei închise și a comunicării online?

Retragerea are o versiune „normală” în adolescență, legată de intimitate și autonomie, însă retragerea depresivă aduce scădere vizibilă a contactului, evitarea prietenilor, renunțare la activități, iritare la încercarea de apropiere, pierderea interesului pentru igienă, dificultăți de concentrare, timp excesiv în pat.

În psihoterapie, retragerea este înțeleasă ca îngheț, sistemul nervos intră într-o stare de protecție, iar lumea pare prea grea. Un părinte observă semne concrete, adolescentul mănâncă singur, sare peste mese, evită conversații, refuză ieșiri, răspunde rar la mesaje, își schimbă programul ca să evite întâlnirea cu familia, stă treaz noaptea și doarme ziua. Retragerea combinată cu deteriorarea somnului și cu scăderea performanței școlare crește îngrijorarea clinică.

În prevenția suicidului, izolarea este un factor major, fiindcă gândurile negre cresc în tăcere, iar corecția realistă din partea relațiilor scade. Un indicator suplimentar este pierderea viitorului, adolescentul nu mai face planuri, nu mai are chef de aniversări, nu mai răspunde la întrebări despre vară, liceu, facultate.

În plan parental, abordarea eficientă înseamnă invitații scurte și repetate, fără presiune, masă împreună, plimbare de 10 minute, cumpărături, gătit, o activitate neutră care creează proximitate fără interogatoriu.

În terapie, se recomandă activare comportamentală, pași mici, zilnici, care reconectează corpul și mintea cu plăcerea și cu sensul, chiar și când motivația lipsește.  

Retragerea adolescentului a redus contactul cu prietenii sau a redus doar contactul cu familia?  

Ce activitate scurtă, neutră și repetabilă ar crea o punte zilnică fără tensiune?

VEZI ȘI: Leca, despre relații, respingere și „sfârșitul lumii” în adolescență, și cum îl legăm de parenting, psihologie și prevenția suicidului

Cum diferențiezi depresia mascată de „criza adolescenței” fără a transforma casa într-un laborator de diagnostic?

Diferența stă în intensitate, durată, rigiditate și impact funcțional. În psihologie clinică, semnalele relevante includ, schimbare clară față de stilul anterior, simptome care persistă zilnic sau aproape zilnic, afectare în școală, somn, apetit, relații, interes, autonomie. O criză trece, se negociază, se repară; depresia mascată se adâncește și colorează totul cu iritare sau apatie.

În psihoterapie, se explorează și pierderile recente, despărțiri, mutări, bullying, excludere, eșec academic, identitate, presiune de performanță, conflict parental, traumă, abuz, consum în anturaj. Un părinte atent evită două capcane, minimalizarea („trece de la sine”) și alarmismul agresiv („te duc la doctor cu forța”). O cale de mijloc este conversația structurată și fermă, „Văd că te chinui, vreau să te ajut, mergem la o evaluare ca să înțelegem ce se întâmplă”.

Evaluarea psihologică și psihiatrică clarifică prezența depresiei, anxietății, ADHD, tulburărilor de somn, consumului, tulburărilor de alimentație.

În prevenția suicidului, orice combinație de lipsă de speranță, izolare, impulsivitate și acces la mijloace periculoase cere acțiune rapidă și adult prezent. Un element critic este dialogul despre moarte,întrebările directe despre gânduri suicidare reduc izolarea și cresc șansa de sprijin; reacția calmă, fără șoc teatral, încurajează sinceritatea.  

Care este impactul real, note, prieteni, somn, igienă, activități, familie?  

Ce s-a schimbat cel mai mult față de adolescentul de acum șase luni?

Cum răspunde părintele când adolescentul respinge ajutorul și spune „lasă-mă în pace”, iar semnele de depresie mascată se adună?

În psihoterapie, rezistența este privită ca strategie de protecție, adolescentul se teme de control, de judecată, de etichetă, de pierderea autonomiei. Un răspuns util combină respect și fermitate, „Îți respect spațiul, iar eu rămân aproape fiindcă îmi pasă de siguranța ta”. Părintele renunță la interogatorii și începe cu observații și oferte, „Stau cu tine în tăcere”, „Facem o plimbare”, „Mâncăm ceva”, „Te ajut să programezi o discuție cu un terapeut”.

În prevenția suicidului, adultul nu negociază siguranța,când apar amenințări, planuri, mijloace la îndemână, mesaje de adio, auto-vătămare, consum sever, adolescentul nu rămâne singur și se cere ajutor de urgență. În restul situațiilor, consecvența zilnică contează, verificări scurte, fără presiune, același mesaj repetat calm, „Te iubesc, mă interesează cum ești, rămân aici”. Părintele își reglează tonul și nervii, fiindcă escaladarea duce la mai multă izolare.

În terapie, se lucrează mult cu reparația după conflict; acasă, reparația scade rușinea adolescentului și menține legătura, „Îmi pare rău pentru ton, revin cu calm, vreau să înțeleg”. În plus, părintele creează un mediu mai sigur, scade critica, reduce comparațiile, revizuiește presiunea academică, crește somnul, stabilește limite digitale, verifică anturajul, menține contact cu dirigintele sau consilierul școlar.  

Când adolescentul respinge discuția, tu ce faci de obicei,te retragi total sau insiști până la conflict?  

Ce replică scurtă și calmă ai vrea să rămână constantă, ca un fir de siguranță?

Cum susții prevenția suicidului în mod practic, fără să transformi fiecare zi într-o stare de alertă?

Prevenția înseamnă conectare, structură, evaluare profesionistă când apar semne persistente, plus reducerea factorilor de risc.

În familie, un plan de siguranță scris aduce claritate,semne de avertizare personale, strategii de reglare care funcționează, persoane de contact, profesioniști de contact, reguli de criză, restricționarea accesului la obiecte periculoase, alcool, substanțe.

În psihoterapie, se recomandă activare comportamentală, antrenarea abilităților de reglare emoțională, lucru cu rușinea și auto-critica, consolidarea identității, restructurare cognitivă pentru gânduri de tip „nimic nu are sens”. Un părinte sprijină procesul prin consecvență și prezență,somn, mese, mișcare, lumină, ieșit din casă, contact social sigur, sarcini mici care cresc sentimentul de eficiență. Un aspect delicat este accesul la mijloace letale; reducerea accesului scade riscul în momentele de impuls. La fel de important este limbajul, înlocuirea rușinării cu validare și limite, înlocuirea predicilor cu întrebări, înlocuirea verdictelor cu curiozitate.

Când adolescentul exprimă gânduri suicidare, părintele rămâne calm, ascultă, întreabă direct despre plan și mijloace, rămâne în proximitate, contactează specialistul sau serviciile de urgență, anunță un adult de încredere, amână discuțiile despre vină și disciplină. Dacă există risc imediat, contactarea serviciilor de urgență devine prioritate.  

Ai un plan clar pentru seri grele,pe cine suni, unde mergi, ce restricții de siguranță există în casă?  

Ce obicei zilnic ai consolida, ca să crească speranța fără discursuri lungi?

PărințișiPitici.ro, împreună cu psihologul Radu Leca, lansează prima campanie de conștientizare dedicată părinților de adolescenți privind riscul suicidar și prevenția tentativelor de suicid. Campania este susținută de Asociația Happy Minds și de Alianța Română de Prevenție a Suicidului.