Fost ministru: „Ministerul Educației, cel mai mare angajator din țară, nu contează dacă ești bun! E un monstru birocratic!”
18 Iulie 2026
Descoperă de ce mulți părinți români diluează regulile de siguranță auto și cum poți trece peste crizele de plâns ale copilului în scaunul de mașină fără să cedezi emoțional.
Pe șoselele din România, nerespectarea regulilor elementare de siguranță auto pentru copii rămâne o problemă de mentalitate colectivă. Deși legea și bunul-simț impun utilizarea scaunelor speciale și a centurilor de siguranță, pe străzi pot fi văzuți zilnic copii care stau în picioare între scaune sau pe scaunul din față. În episodul 100 al podcastului „Părinți Cuminți”, Simona Gherghe și Oana Moraru au abordat deschis această „tară culturală” și au oferit soluții dure, dar salvatoare de vieți.
De la Arcul de Triumf în realitatea șoselelor din România
Simona Gherghe a deschis discuția pornind de la o observație îngrijorătoare făcută chiar în drum spre eveniment.
„Eram cu mașina la semafor la Arcul de Triumf și m-am uitat așa un pic la șoferi. Era un tătic cu o fetiță de vreo opt ani în față, pe scaunul din față. Avea centură, dar oricum era prea mică. Apoi a trecut o mămică cu copilul în picioare între cele două scaune. În 2026, deși se vorbește permanent de importanța centurii, sunt o mulțime de părinți care nu respectă aceste reguli esențiale de siguranță”.
De ce se întâmplă acest lucru? Oana Moraru consideră că există două mari motive: unul cultural și unul emoțional.
Mecanismul psihologic din spatele fentei: „Nu mi se întâmplă mie”
În România, regulile sunt adesea privite ca niște recomandări elastice. Oana Moraru descrie cu precizie acest comportament:
„Aici în România regulile sunt văzute ca ceva care se diluează în timp. Deși știu regula, de la o zi la alta o diluez, o transform, o fac să fie din ce în ce mai slabă, până hotărăsc eu că nici nu mai îmi trebuie, că nu mi se întâmplă mie, că am o distanță mică. E o tară culturală. O simt și o văd... de la o zi la alta scap un pic de ea, că mai avem 10 minute până la colț, nu moare nimeni, nu face accident”.
Al doilea motiv este neplăcerea părintelui de a-și vedea copilul constrâns, combinată cu un orgoliu parental subconștient:
„Copilul e nefericit când e constrâns, când e pus acolo în scaun. Și părintelui român îi place să-și vadă copilul emancipat, puternic lângă mine la volan: «Ia uite ce șmecher este! Nu-l mai țin așa mic acolo într-un scăunel». E o chestiune de orgoliu subconștient. Plus că nu-ți place că el protestează și plânge”.
Studiu de caz: Cum a depășit Oana Moraru tantrumul de 100 de kilometri al fiicei sale
Pentru a le încuraja pe mame să nu cedeze în fața plânsetelor, Oana Moraru a împărtășit o experiență personală extrem de puternică din perioada în care fiica ei, Carla, avea doar 9 luni:
„N-a vrut sub nicio formă în scaunul de la mașină să stea, pe o distanță de 100 și ceva de kilometri... cu urlete și plânsete. Tendința mea de mamă, că ești hormonală, nu vrei să fie nefericit copilul. A fost: «Hai că o țin eu strâns în brațe, hai că o mai pun din când în când». Soțul meu a fost foarte hotărât atunci: «Asta e o chestiune de viață și de moarte, acolo rămâne! Și dacă urlă 100 de kilometri, să urle 100 de kilometri!»”
Deși pe moment a perceput fermitatea soțului ca pe un „act de cruzime”, Oana a înțeles rapid mecanismul psihologic din spatele plânsului:
„Nu era un urlet de suferință sau de panică, era urletul copilului constrâns care știe că are o portiță semideschisă. S-a urcat singură în scăunel din ziua respectivă și n-a mai fost niciun comentariu”.
„Nu există tehnici de parenting în afară de hotărârea ta”
Atunci când este pusă în joc viața și integritatea fizică a copilului, explicațiile lungi și negocierile nu își au locul. Părintele trebuie să acționeze asertiv, fără să se teamă de disconfortul temporar al celui mic:
„Uneori, pe chestiuni de absolută sănătate și siguranță, trebuie să-ți înfrângi copilul. Nu-l strivești... dar anumite reguli sau hotărâri nu se justifică, nu se explică, nu se îndulcesc... Cu cât îi explici mai mult unui copil la vârsta asta, cu atât plânge mai tare, pentru că el subînțelege că intri într-un joc de putere.”
Oana Moraru oferă o mantră esențială pentru fiecare părinte aflat la drum:
„Nu există tehnici de parenting decât hotărârea și liniștea ta interioară. Și mantra asta în cap: «Copilul meu nu plânge fiindcă e rănit, nu plânge că are o traumă... A fi o mamă bună înseamnă să-i fie ei acum inconfortabil». Plânsul lui că nu vrea să stea nu are legătură cu durerea, nu trebuie salvat, nu trebuie oglindit nimic.”
Dacă cel mic încearcă să manipuleze situația folosind argumentul clasic „Eu sunt singurul care stă în scaun, colegul meu nu stă”, răspunsul trebuie să fie ferm și chiar glumeț, dar de neclintit:
„La siguranța asta de drum fizică trebuie să te bucuri să spui: «Ești singurul care? Minunat! Înseamnă că noi ne ținem de niște principii, că avem niște valori, că suntem în controlul vieții noastre». O dai pe glume, dar nu cedezi ca și cum el trăiește vreo durere”.