„Ce tip de disciplină ar trebui să folosesc când copilul meu face X?” este întrebarea pe care experții în parenting o primesc cel mai des de la părinți. Problema este că, atunci când ne concentrăm doar pe oprirea unui comportament, ratăm ceea ce se întâmplă cu adevărat dedesubt.
Vedem părinți care întreabă online: „Ce instrumente de disciplină folosiți în situația X?” sau „Ce consecință dai pentru comportamentul Y?”.
Când formulăm întrebarea așa, pierdem ocazia de a înțelege de ce copilul face acel comportament.
„Adrianna și Tim, doi părinți cu care am lucrat, se confruntau exact cu asta. Copiii lor, Bodhi și Remy, se certau constant, iar Adrianna intervenea și îi trimitea pe fiecare în colțul lui. Certurile le activau amintiri dureroase din propria copilărie, iar ea le spunea: `Frații nu ar trebui să se comporte așa. Ar trebui să fiți cei mai buni prieteni`. Abordarea nu funcționa. Adrianna nu reușea să meargă până la baie fără ca unul dintre copii să îl tragă pe celălalt de păr”, spune psihologul și expertul în parenting Jen Lumanlan în rubricile psychologytoday.com.
Copiii au comportamente dificile pentru că au nevoi neîmplinite și nu știu cum altfel să le comunice.
Părinții ai căror copii se lovesc între ei observă, de obicei, că acest comportament apare din unul dintre aceste două motive:
Copilul care lovește vrea să se joace și nu știe cum să ceară asta.
Copilul care lovește caută conexiunea cu părintele, iar lovitul fratelui este cea mai rapidă cale de a obține atenție.
„Metodele tradiționale de disciplină, pauzele de tip time out, consecințele, retragerea privilegiilor sau bătaia, se concentrează pe oprirea comportamentului. Uneori funcționează pe termen scurt. Copilul se oprește pentru că nu vrea să piardă timpul la ecrane sau să stea singur în cameră.
Dar separarea, pedeapsa sau recompensele nu îl învață ce să facă în schimb. Nu rezolvă motivul real pentru care a lovit. Așa că situația se repetă a doua zi. Și a treia. Și tot așa”, mai spune experta.
Când înțelegi că comportamentul este o formă de comunicare, începi să pui alte întrebări. În loc de „Cum fac să se oprească?”, întrebi „Ce încearcă copilul meu să îmi transmită?”. Răspunzi cauzei, nu doar simptomului.
Când vorbim cu copiii despre propriile noastre emoții și nevoi, ei încep să facă același lucru între ei. „Asta s-a întâmplat în familia Adrianna și Tim. Adrianna a început să modeleze acest mod de a comunica în situațiile de zi cu zi:
`Văd că nu îți place niciuna dintre opțiunile pe care le propun. Ai nevoie de autonomie? Vrei să iei tu decizia?`
`Văd că nu vrei să mergi la culcare și mă întreb dacă ai nevoie de mai multă conexiune cu mine. Putem face asta mâine după cină?`
`Îmi este greu să aud cererea ta pe tonul acesta. Ești copleșit acum? Ai nevoie de ajutor ca seara asta să fie mai ușoară?`”, spune psihologul.
Copiii au absorbit aceste tipare. „Câteva săptămâni mai târziu, Bodhi, în vârstă de patru ani, colora, iar sora lui, Remy, de trei ani, a venit și a început să coloreze pe foaia lui. Înainte, situația ar fi dus la o criză și la intervenția Adrianei, care i-ar fi trimis în colțuri separate.
De data asta, Bodhi a spus: `Stai puțin, Remy, hai să vorbim. De ce ai nevoie acum?`
Remy a răspuns: `Voiam să mă joc mai mult cu tine, pentru că stai mult timp colorând`.
Bodhi a zis: `Bine, ce ar fi să mă opresc din colorat câteva minute și să mă joc cu tine?`
Au rezolvat singuri. Fără intervenția părintelui. Fără pauze. Fără consecințe.
Iar Adrianna a putut, în sfârșit, să meargă singură la baie. Cu ușa închisă. Și să știe că, atunci când se întoarce, copiii ei vor avea încă toate părțile corpului intacte”, povestește Lumanlan.
Copiii sunt capabili de mult mai multă inteligență emoțională decât credem. Când modelăm rezolvarea problemelor, identificarea emoțiilor și a nevoilor și căutarea de soluții care să funcționeze pentru toți, ei preiau aceste tipare. Apoi le aplică în relațiile lor.
„În grădiniță, colegii fiicei mele o căutau ca să îi ajute să își rezolve conflictele. Nu se întâmplă peste noapte, dar apare mai repede decât ai crede atunci când folosești constant aceste instrumente”, adaugă experta.
Când treci de la întrebarea „Cum opresc acest comportament?” la „Ce încearcă copilul meu să îmi spună?” schimbă totul într-o familie. Când înțelegi că un comportament dificil este cea mai bună încercare a copilului de a-și satisface o nevoie reală, îl poți ajuta să găsească strategii mai bune.
„Asta nu înseamnă că îl lași să facă orice vrea. Îl înveți să înțeleagă de ce are nevoie și să ceară asta într un mod care funcționează pentru toată lumea.
Povestea Adrianna și Tim arată ce devine posibil. Copiii lor au trecut de la certuri constante la rezolvarea conflictelor pe cont propriu, la doar trei și patru ani pentru că au învățat aceleași instrumente de rezolvare a problemelor pe care le foloseau părinții lor”, conchide experta.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
