Copiii noștri nu au filtre, acele lanțuri grele de prejudecăți în care noi, adulții, riscăm uneori să fim întemnițați, ei nu le cunosc.
Chiar dacă observă o atitudine diferită de felul lor de a se comporta la un alt prieten, pentru copii nu sindromul Down face diferența, ci caracterul, particularitatea copilului și asta cu greu devine exclusiv, cel puțin la vârsta fragedă și în afara condiționării adulților.
Celalalt comportament este instinctiv și face obiectul unei curiozități naturale din partea copilului.
Ca adult și ca părinte trebuie să le răspunzi copiilor cu cea mai mare simplitate și degajare.
”– Mamă, de ce nu vorbește bine?
– Pentru că a avut deja o dificultate în burtica mamei sale, încetul cu încetul va învăța și jucându-te cu el și tu îl vei putea înțelege puțin mai mult. Chiar și când erai mic vorbeai rău, dar apoi ai învățat și uite ce bine te descurci”
Sarcina părintelui este aceea de a-l conduce pe copil să descopere secretele vieții. Așadar, chiar și atunci când se confruntă cu o persoană cu dizabilități, adultul trebuie să însoțească copilul spre comparația care vizează descoperirea calităților acelui copil deosebit care diferă ca aspect, voce, atitudine etc.
Foto: Nicola Barts/ Pexels
Dacă doi copii, normali sau diferiți, știu să se privească unul pe celălalt cu respect, vor fi inevitabil atrași unul de celălalt și pe baza acestui stimul natural al descoperirii reciproce vor învăța singuri să ofere și să aibă spatii comune.
Pe scurt, cine se teme de dizabilități: noi sau copiii? Cine le observă cel mai mult? Dacă vrem cu adevărat să știm răspunsul, trebuie doar să-i observăm pe ei, pe copiii noștri.
Persoanele afectate de acest sindrom au dificultăți în a face unele lucruri banale, cum ar fi să vorbească corect, să scrie bine, să meargă pe bicicletă, dar progresul lor crește odată cu exercițiul și sprijinul potrivit.
Cu ajutorul prietenilor, rudelor, profesorilor și medicilor, copiii cu sindrom Down pot atinge multe obiective.
Prima regulă este nu discriminați, ci includeți: ”Mamă, de ce nu-mi răspunde?”
La această întrebare, copilul capabil să fie încurajat să găsească un răspuns autonom; probabil încercând din nou abordarea, să poată empatiza cu semenii săi și să găsească un canal de comunicare care nu este impus de adult, deci nici măcar condiționat de prejudecăți și preconcepții;
A doua regulă este începe de la exemplul: ”Mamă, de ce nu vorbește bine?”
Adulții ar trebui să răspundă la astfel de întrebări cu o comparație, un exemplu simplu capabil să aducă o soluție pozitivă: ”Este ca și tine atunci când erai mic. Încă nu vorbește bine dar va învăța. Te-am înțeles pentru că am petrecut timp cu tine și te-am cunoscut, jucându-te cu el, încetul cu încetul, îi vei înțelege tot mai bine limbajul”.
Foto: Kampus Production/ Pexels
A treia regulă este normalitatea: ca și în cazul mamelor care au vorbit despre copilul cu dizabilități, diversitatea este adesea un concept care aparține mai mult lumii adulților, mai degrabă decât a copiilor. Dacă noi, adulții, ne comportăm spontan, dând un exemplu bun, este ușor să facă și copiii care îi includ în mod natural.
Sindromul Down (trisomia 21) apare în momentul în care o copie suplimentară a cromozomului 21 se lipește la perechea normală de cromozomi 21. Acest material genetic în plus va duce la apariția unor trăsături particulare cum ar fi modificările faciale, statura mică, hipotonia musculară, anomalii cardiace.
Speranţa de viaţă a crescut în ultimii ani, apropiindu-se de speranţa medie de viaţă în populaţia generală. Se recomandă ca persoanele care suferă de sindromul Down să trăiască alături de familiile lor, să nu fie institutionalizate, să participle la programe educaţionale, vocaţionale, sociale şi recreaţionale.
Persoanele cu trisomie 21 prezintă grade diferite de dezvoltare intelectuală: de la afectări ușoare, la foarte severe.
În prezent, aceste persoane supraviețuiesc până la 60-65 ani, cei mai mulți putând efectua munci ușoare sau medii. Mulți dintre copiii afectați de sindromul Down au un talent particular în domeniul artistic: desen, muzică.
Foto: Antoni Shkraba/ Pexels
- susținere psihologică continuă
- terapie ocupațională
- logopedie
- kinetoterapie
- alte terapii (hidroterapia, terapia cu ajutorul animalelor, terapia prin jocul cu nisip, terapia comportamentală aplicata, terapia prin artă)
- sprijin adecvat părinților
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil