Relația dintre părinte și copil trece inevitabil prin tensiuni. Certurile fac parte din viața de familie, dar felul în care ele se desfășoară poate construi sau poate răni.
În cadrul podcastului Părinți Cuminți, expertul în parenting și educație Oana Moraru a vorbit despre tipurile de ceartă pe care le trăiesc părinții și copiii.
Există momente în care părintele nu mai vorbește ca un adult, ci ca un copil rănit. Îi reproșează propriului copil cuvinte din registrul infantil:
„Dar de ce l-ai făcut? Eu ți-am zis și tu ai zis”. În acel moment, întreaga casă se transformă într-un teren de joacă tensionat. Copilul răspunde cu încăpățânare, părintelui i se reactivează propriile răni din copilărie, iar spirala conflictului se închide. Atmosfera devine apăsătoare, iar rezolvarea pare imposibilă.
„În genul acesta de situație, părintele devine un copil care se simte prejudiciat de propriul copil. Copiii răspund cu și mai multă încăpățânare: Da, că și tu mi-ai zis! Aici toată lumea din casă devine copil, inclusiv adultul”, explică Oana Moraru.
SURSA FOTO: freepik.com @pixel-shot.com
Un alt tip de conflict este cearta directă, verbală, în care copilul devine provocator și manipulator. El are argumente, replici, forță în cuvinte. Dacă părintele știe să stingă tensiunea cu umor și asumare, cearta se transformă într-o experiență de învățare.
„Acolo copilul devine foarte aprins, provocator, un bun manipulator, atât în sens bun cât și negativ. Are multe cuvinte și argumente. Își ascute armele de luptă. Dacă genul acesta de conflict se termină cu puțin umor și cu reparații sănătoase, lucrurile se așază”, explică experta.
„Îmi pare rău că am explodat. Și eu muncesc la treaba asta. Învăț să respir adânc”. Acest tip de reparație schimbă atmosfera. Copilul învață autoreglarea, înțelege că furia se poate gestiona, iar conflictul capătă sens constructiv. Devine un exercițiu de antrenament emoțional, nu o rană.
„Atunci copilul învață și el tehnici de autoreglare. Rămâne bățos, se ceartă cu tine, dar atmosfera e mai mult ca un foc de artificii, nu ca o ceartă toxică. Nu îi dă senzația că viața este o luptă permanentă”, mai spune Oana Moraru.
Un tip de conflict mai puțin vizibil, dar extrem de dureros, este cel „înfrânat”. Părintele tace, se retrage, își exprimă nemulțumirea prin priviri reci sau prin absența iubirii. Pentru copil, această formă de ceartă este confuză și înspăimântătoare.
„Există cearta înfrânată, înghițită, cearta subterană. În ea, părintele nu spune multe vorbe, dar îl apasă greu pe copil, fie cu o privire amenințătoare, fie cu tăcerea, fie prin retragerea iubirii și prin faptul că nu vorbește câteva ore. Este cearta adultului care nu a explodat la exterior, dar explodează în sine. Copilul rămâne într-un spațiu rece, fără comunicare, și simte frica acestui gol în care iubirea a dispărut. Este o ceartă foarte dureroasă, pentru că nu mai e despre argumente, ci despre jocul cu sufletul copilului”, explică experta.
Există și conflictul repetitiv, marcat de critici constante. Părintele nu este niciodată mulțumit. Copilul se zbate la început, caută scăpare, dar în timp se cocoșează și cedează.
„Mai există cearta cicălitoare, critică. Adultul nu este niciodată mulțumit. În fața unui astfel de părinte, copilul se cocoșează. În anii mici ai copilăriei, vrea să se zbată, devine agitat, caută scăpare. Dar în timp, când adultul rămâne mereu cicălitor, controlor și nemulțumit, copilul ajunge să fie înfrânt.
Acest tip de adult este și foarte critic cu sine. Mereu nemulțumit de ce face, de cum arată, de ce reușește. Își spune singur, în gând, un cântec trist: niciodată nu e suficient. Cu toții avem într-o măsură acest tipar, dar la unii devine dominant”, precizează Oana Moraru.
SURSA FOTO: freepik.com @The Yuri Arcurs Collection
„La școală, copilul crescut cu un părinte critic poate să reacționeze diferit, în funcție și de temperament. Nu putem simplifica. Unii devin agresivi cu ceilalți. Alții devin people pleaser, caută să facă pe plac tuturor. Unii intră în rolul de bufon, fac glume, ies des din spațiul învățării doar ca să atragă iubire și apreciere. Alții se retrag.
Semnele acestor tipare se văd mai clar în adolescență. Fetițele pot dezvolta tulburări alimentare, probleme de stimă de sine și de imagine corporală. Băieții pot încerca să pară golani, să-și pună o armură de forță.
După 12-13 ani, când copiii încep să aibă un oarecare control asupra vieților lor, un părinte critic îi poate împinge spre un control toxic. Unii refuză să mănânce suficient și controlează obsesiv caloriile. Alții își fac un palmares cu colegii pe care reușesc să îi domine prin puterea lor”, explică experta.
Analiza Oanei Moraru arată clar că nu certurile în sine rănesc, ci modul în care ele se desfășoară. Un conflict în care există reparație, asumare și umor poate construi un copil rezilient. O ceartă rece, critică sau cicălitoare poate lăsa cicatrici emoționale.
Tu, ca părinte, ai puterea să alegi tiparul. Atmosfera din casă nu depinde de absența conflictelor, ci de felul în care le gestionezi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
