Ministerul Educației le sugerează celor peste 200 de elevi români care sunt blocaţi în Dubai să intre la ore online
03 Martie 2026
În cadrul emisiunii Părinți Prezenți, psihologul Daniela Gavankar a arătat diferența care schimbă destinul emoțional al unui copil: „E o enormă diferență între cei care au trăit în familii înconjurați de oameni și cei care au trăit singuri în camera lor”.
Întrebată care este pericolul real pentru copiii de astăzi, psihologul a răspuns fără ocolișuri: „Noi cu toții suntem îngrijorați de numărul tulburărilor psihiatrice la copii, copii în depresie, copii cu o anxietate foarte mare, copii cu tulburări de comportament, abandon școlar”.
Datele din ultimii ani confirmă această îngrijorare. Specialiștii semnalează creșteri semnificative ale cazurilor de anxietate și depresie la vârste tot mai mici. Tot mai mulți copii ajung la psihiatru sau psiholog cu simptome care, în urmă cu un deceniu, apăreau mai rar.
Daniela Gavankar explică mecanismul negării: „Noi credem că sunt ok copiii noștri până ne lovim de o realitate care credem că nu ne-ar putea atinge pe noi niciodată”.
Mulți părinți sunt convinși că aceste situații apar în alte familii. Până când apar în propria casă.
Ce se întâmplă când copilul rămâne singur cu vulnerabilitatea lui
Psihologul atrage atenția asupra efectelor lipsei de sprijin: „Dar când un copil rămâne fără sprijin și mai ales pe termen lung, consecințele se văd imediat”.
Un copil care trăiește o respingere la școală, o problemă legată de corpul lui, o dezamăgire într-o prietenie sau o teamă legată de performanță are nevoie de un adult care să observe și să asculte.
„Păi, dacă el are o situație, o vulnerabilitate în viața lui și nu e nimeni acolo? Anxietatea, depresia, deci el este în pericol de, această vulnerabilitate pe care el o cară singur îl fragilizează foarte mult”, explică Daniela Gavankar.
Un copil nu are mecanismele cognitive și emoționale ale unui adult. El nu poate relativiza la fel de ușor o respingere sau un eșec. Dacă rămâne singur cu durerea lui, aceasta se amplifică.
Psihologul subliniază gravitatea fenomenului: „Riscul de tulburări psihiatrice la copii a crescut enorm, enorm, enorm de mult și, într-un fel, trăiește un copil care are un sistem de suport și de sprijin și care îi are pe părinții aproape și altfel cei care trebuie să se descurce singuri”.
Diferența nu este subtilă. Este vizibilă în stabilitatea emoțională, în capacitatea de a face față stresului, în încrederea în sine.
Ce înseamnă echilibrul, concret
La întrebarea despre echilibru, Daniela Gavankar răspunde: „Echilibru înseamnă să îl consideri suficient de valoros și pe copilul din viața mea și să pot să fiu cu adevărat interesat de viața lui. Să îmi petrec timp cu el. Să înțeleg ce se întâmplă prin viața lui. Să îi știu preferințele, să-i știu prietenii, să-i știu necazurile”.
Echilibrul nu înseamnă renunțarea la carieră. Nu înseamnă prezență permanentă. Înseamnă interes real și consecvent.
Psihologul avertizează: „Un părinte care nu-i știe necazurile copilului ar trebui să nu fie liniștit. Să nu crezi că copilul tău nu are”.
Și clarifică sensul cuvântului: „Și nu vreau să spun necazuri în sensul de probleme mari. Vreau să spun necazuri, în sensul în care fiecare copil are în suflețelul lui diverse probleme legate de corpul lui, de o prietenie sau alta, de o pasiune sau alta, de nu știu ce”.
Aceste „mici” frământări sunt fundamentale. Ele construiesc sau distrug încrederea copilului în relația cu tine.
Dacă tu nu știi, altcineva va ști
Mesajul devine și mai direct: „Dacă tu nu le știi, cineva le va ști. Și uneori prieteni nepotriviți, uneori oameni de pe net pe care nu i-au cunoscut niciodată, uneori își consumă singuri aceste vulnerabilități”.
În era digitală, copilul are acces la comunități online care pot oferi validare rapidă, dar și influențe riscante. Dacă el nu găsește deschidere acasă, va căuta în altă parte.
„Dar când nu-i știi dificultățile copilului tău, atunci înseamnă că el crede, simte că are motive să nu mai vorbească cu tine pentru că tu nu înțelegi. Și nu este liniștitor”, spune Daniela Gavankar.
Mulți părinți evită să se gândească la această posibilitate. Preferă să creadă că tăcerea copilului înseamnă liniște.
Copiii care par bine și scuturile lor invizibile
Psihologul descrie un fenomen frecvent: „Și noi credem că sunt bine copiii, da? Da, da. Iar ei au nevoie. Da, copiii se deconectează și își construiesc scuturi pentru că au nevoie să supraviețuiască și să creadă că sunt bine. Și atunci îl vezi că e bine. Până într-o zi, când afli te miri ce”.
Copilul învață să nu mai ceară. Să nu mai deranjeze. Să nu mai expună vulnerabilități. Se adaptează la lipsa de interes aparent, dar plătește prețul în interior.
Psihologul aduce discuția în zona concretă a vieții de zi cu zi: „Până la evenimentele excepționale contează viața de zi cu zi. Cine este cu adevărat interesat de copilul ăla? Cine este cu adevărat alături de el?”
Cuvintele care rănesc mai mult decât credem
Daniela Gavankar oferă un exemplu întâlnit în practică: „Duceți-vă de aici, dispăreți de aici. Lăsați-mă să gătesc, să vă pun ceva pe masă”.
Apoi descrie scena care urmează: „După aia pun mâncarea pe masă și ei pleacă. Da, părinții pleacă. După care, gata, copiii se duc fiecare în camerele lor și n-au niciun contact unii cu alții.”
Mesajul transmis copilului nu este doar despre momentul respectiv. Este despre valoarea lui în ochii adultului.
„Atitudinea pe care o transmit acești adulți este că nu știu. Nu vă suport. Încerc să limitez cât mai mult contactul cu voi și vă rog să nu fiți în preajma mea. Asta e foarte greu de dus”.
Rușinea care se întoarce împotriva copilului
Psihologul descrie impactul interior: „Un copil care aude asta, el se va închide, dar nu va fi niciodată împotriva părintelui lui. Va fi împotriva lui însuși. «Nu sunt suficient de bun. Cine știe ce oi fi greșit, ce oi fi făcut?»”
Copilul ajunge la concluzii dureroase: „Eu sunt prea sensibil, prea obraznic, prea nu știu cum. Și atunci, din cauza mea, oamenii ăștia nu au timp și disponibilitate pentru mine”.
Această convingere devine fundația stimei de sine scăzute. Și poate alimenta, în timp, anxietate, depresie sau comportamente de risc.
Psiholog Gavankar: „Cui dintre oamenii pe care îi iubești îți permiți să le spui: «Plecați! Dispăreți! Să nu vă mai văd!»?”
„În momentul în care ne întâlnim, cum arată o întâlnire între doi oameni care se iubesc versus între alți oameni care, iată cum se poartă?” întreabă retoric Daniela Gavankar.
Și continuă: „Când tu îl iubești pe partenerul tău de viață, pe prietena ta cea mai bună, pe copilul tău, cui dintre oamenii pe care îi iubești îți permiți să le spui: «Plecați! Dispăreți! Să nu vă mai văd!»?”
Răspunsul este evident. Dar în rutina zilnică, mulți adulți folosesc exact aceste cuvinte cu propriii copii.
Diferența dintre copiii care cresc înconjurați de oameni și cei care cresc singuri în camera lor se construiește din astfel de momente. Din ton, din interes, din disponibilitate.
URMĂRIȚI EMISIUNEA PĂRINȚI PREZENȚI - EPISODUL CU DANIELA GAVANKAR - INTEGRAL:
