Coreglarea emoțională la grădiniță: Greșelile frecvente ale părinților și cum să le evitați. Ghidul complet al Mirei Loghin / VIDEO

La prima despărțire de familie, mediul grădiniței este resimțit de copil ca un spațiu complet străin și potențial periculos. Pentru că nu a apucat încă să construiască o relație de încredere cu educatoarea sau cu un alt adult din colectivitate, plânsul copilului este semnalul prin care își exprimă frica de necunoscut și lipsa unui ancoraj de siguranță. Mira Loghin, autor de carte, fondatoare de grădiniță, trainer certificat în comunicare nonviolentă și specialist în educație timpurie, definește coreglarea emoțională în termenii unei discipline interioare riguroase pe care adultul trebuie să o cultive.

„Unul dintre lucrurile cele mai importante este ca părintele să poată să-i asigure copilului în acele momente coreglare. Coreglare înseamnă să pot să fiu cu emoția lui, nu înseamnă nici să-l liniștesc, nici să-i arăt: Uite ce desene frumoase sunt pe pereți! Uită-te la doamna ce drăguță este, să-i mut atenția către altceva. Coreglare nu înseamnă nici să-i ofer o jucărie sau să-i promit că-l iau devreme și o să-l duc într-un loc minunat, ci pur și simplu să am tăria să rămân cu lacrimile lui, să-i validez frica și în timpul acesta să simt că fac ceea ce trebuie, adică să rămân lângă copilul meu fără să-mi imaginez că cine știe ce-i fac eu sau cei de la grădiniță”, explică Mira Loghin la Părinți Prezenți, o emisiune marca PărințișiPitici.ro.

Coreglarea presupune, așadar, o prezență fizică și emoțională ruptă de panică sau vinovăție. Părintele nu trebuie să fugă de emoția copilului și nici să o dramatizeze. Trebuie să devină containerul în care emoția copleșitoare a micuțului se poate descărca în siguranță.

Capcana distragerii atenției: De ce eșuează strategiile clasice la ușa grupei

Instinctul de a-i distrage atenția copilului arătându-i jucării noi, desenele de pe pereți sau amabilitatea educatoarei este una dintre cele mai frecvente capcane în care cad părinții bine intenționați. Deși mutarea atenției poate opri temporar plânsul prin crearea unei stări de fascinație momentană, ea lasă emoția de bază complet neprocesată. Frica și nesiguranța nu dispar doar pentru că atenția vizuală a copilului a fost captată de un obiect. Din contră, copilul învață că trăirile sale interioare sunt inconfortabile pentru adult și că trebuie evitate sau mascate. Mira Loghin critică sever aceste mecanisme de evitare și arată că plânsul nu trebuie privit ca o problemă ce necesită o soluție rapidă.

„Plânsetul copilului la despărțire în primele zile de grădiniță nu este nici manipulare și nici semn că acolo s-ar putea întâmpla ceva nepotrivit pentru el. Este nevoia lui de conexiune și nevoia lui de predictibilitate. Ceea ce simte este frică, nesiguranță, pentru că acel mediu nu este deloc familiar, nu are acolo încă o relație cu cineva, nu are o persoană cu care poate să relaționeze să-i ofere, de exemplu, coreglare. Nu are un adult de încredere, așa cum este mama sau tata sau bunica. Deci plânsetul la despărțire nu este nici traumă, nu este nici dramă, ci este un semnal prin care copilul ne arată ce simte”, spune specialista.

Plânsul este, în esență, un limbaj legitim. Atunci când părintele încearcă să oprească lacrimile prin fraze precum „Nu mai plânge, uite ce frumos e aici!”, mesajul subliminal transmis este că frica copilului nu are dreptul să existe.

De ce promisiunile materiale și recompensele nu rezolvă frica de abandon

O altă tactică frecvent utilizată la pragul grădiniței este șantajul emoțional mascat sub formă de compensație: „Dacă ești cuminte și nu plângi, îți cumpăr o jucărie nouă” sau „Dacă rămâi aici, te iau devreme și mergem în parc”. Deși promisiunile oferă un scurt moment de răgaz, ele subminează încrederea pe termen lung. Copilul înțelege că trebuie să își trădeze propriile stări emoționale pentru a primi o recompensă sau pentru a-i face pe plac părintelui. În plus, dacă promisiunile nu sunt respectate la secundă sau dacă programul suferă modificări, sentimentul de trădare și anxietatea de abandon se vor dubla în ziua următoare.

Autoarea spune că nicio recompensă materială nu poate înlocui sentimentul de securitate pe care îl conferă o despărțire transparentă și asumată.

„Sentimentul lui atunci cel mai probabil este frică: Îmi este frică, mama, și nu vreau să rămân aici! Este atât de necunoscut locul acesta, este urât, chiar dacă tu mi l-ai descris așa de frumos! (...) Cel mai important este să rămân lângă copilul meu fără să-mi imaginez că cine știe ce îi fac eu sau cei de la grădiniță, să am tăria să rămân cu lacrimile lui și să-i validez frica”, spune Mira Loghin.

Validarea conștientă: Cum construim o bază de siguranță pentru viitor

Alternativa sănătoasă la distragere și promisiuni este validarea conștientă. Aceasta înseamnă să punem în cuvinte ceea ce trăiește copilul și să-i dăm permisiunea să simtă frica fără ca noi, adulții, să ne prăbușim emoțional alături de el. O intervenție bazată pe coreglare la ușa grădiniței sună astfel: „Văd că îți este frică și că îți este greu să ne despărțim astăzi”, „Este în regulă să plângi, sunt aici cu tine până ești pregătit”, „Știu că locul acesta este nou pentru tine, dar eu mă voi întoarce întotdeauna să te iau acasă”.

Această prezență caldă și fermă îi transmite copilului două mesaje fundamentale: emoțiile mele sunt în siguranță lângă părinții mei și părintele meu este suficient de puternic încât să reziste suferinței mele fără să se enerveze sau să fugă.

Prin parcurgerea acestui proces, copilul nu învăță să își reprime frica, ci învăță că o poate traversa. În timp, pe măsură ce stabilește o legătură de încredere cu educatoarea, capacitatea sa de autoreglare va înflori în mod natural, având la bază experiența coreglării oferite de părinți.