Îți vezi copilul atacat? Ce riști dacă îl atingi pe agresor? Adelina Albu arată limita extrem de subțire dintre salvare și dosar penal

Nimic nu activează un reflex mai violent de apărare decât imaginea propriului copil atacat pe stradă sau la locul de joacă. Pulsul crește într-o fracțiune de secundă, rațiunea pălește în fața adrenalinei, iar primul impuls este să intervii fizic pentru a opri agresiunea. Însă, oricât de firesc este acest gest din punct de vedere biologic și uman, cadrul legislativ trasează o frontieră. Un incident aparent banal din viața de zi cu zi demonstrează cât de repede se poate răsturna rolul de victimă într-unul de contravenient sau chiar suspect de agresiune.

Dilema juridică a fost analizată pe larg în cadrul emisiunii Părinți Prezenți, moderată de Loredana Iriciuc, redactor-șef PărințișiPitici.ro. Punctul de plecare l-a reprezentat o situație revoltătoare trăită de o mamă: femeia a mers în parc cu un bebeluș în brațe pentru a-și lua acasă băiatul de 9 ani și l-a găsit pe acesta pus la pământ, lovit cu pumnii în zona abdomenului de către un alt minor. Reacția mamei a fost imediată și normală: a intervenit și l-a îndepărtat fizic pe agresor de deasupra fiului ei. Deznodământul a fost însă neașteptat. În urma reclamației depuse de părinții copilului agresiv, polițiștii au sancționat-o pe mama copilului victimă cu avertisment scris.

Avocata Adelina Albu a clarificat modul în care legea privește acest tip de intervenție spontană:

„Primul instinct este să intervii în mod evident, iar legea permite acest lucru. Oricine poate interveni pentru a scoate pe un altul dintr-un pericol, nu doar pe sine însuși. Ideea esențială este că intervenția nu trebuie să depășească amploarea atacului. Scopul intervenției noastre fiind acela de a opri, de a limita pericolul și nu de a pedepsi agresorul”, susține avocata.

Ce gesturi sunt permise când desparți copiii

Pentru un adult, contactul fizic cu un minor străin reprezintă un teren extrem de minat. Mulți părinți se întreabă dacă au dreptul să apuce de mână un copil violent, să îl pună pe bancă sau pur și simplu să îl dea la o parte pentru a rupe contactul.

Specialista în drept a delimitat exact marja de manevră permisă de normele juridice.

„Practic poți separa copiii, poți reține pentru câteva clipe pe copilul agresiv, însă doar dacă acest lucru este absolut necesar pentru a stopa loviturile. Orice depășește această intervenție - știu eu, chiar și un ton amenințător, o reținere mai îndelungată a copilului agresiv - este dincolo de sfera unei apărări legitime și ar putea avea consecințe juridice. Deci să avem grijă să ne limităm strict acolo unde atacul și apărarea se proporționează reciproc”, spune Adelina Albu.

De ce nu este legitimă apărare: Scutul Articolului 20 din Codul Penal

O confuzie frecventă în rândul publicului larg este invocarea legitimei apărări. Din punct de vedere tehnic, încadrarea juridică depinde de vârsta agresorului:

„Ar fi util aici să distingem între două noțiuni juridice. Părintele acționează în legitimă apărare dacă minorul agresiv are peste 16 ani sau, uneori, peste 14 ani, în anumite cazuri. Dar acum vorbim despre copii mai mici aflați în situații de conflict, caz în care părintele acționează în stare de necesitate, reglementată de articolul 20 din Codul Penal”, adaugă avocata Adelina Albu.

Textul legal din Articolul 20 din Codul Penal precizează:

„Se află în stare de necesitate persoana care comite fapta prevăzută de legea penală pentru a salva viața, sănătatea, un bun important sau un interes general de la un pericol imediat care nu putea fi înlăturat altfel”.

Avocata Adelina Albu a explicat beneficiul acestei încadrări: „Aceasta este o cauză justificativă care vine în sprijinul părintelui, care înlătură răspunderea penală a acestuia. Cât timp intervenția este proporțională - oprim atacul, nu lovim agresorul -, suntem protejați de această cauză justificativă și nu vom răspunde nici penal, nici civil”.

Ce se întâmplă când acționezi sub imperiul spaimei

Realitatea din teren arată adesea că scenele de agresiune generează reacții disproporționate din cauza panicii sau a șocului. Instanțele analizează atent momentul exact în care pericolul a încetat.

„Excesul apare atunci când reacția mea ca părinte depășește nevoia reală de apărare. De exemplu, dacă părintele continuă să imobilizeze sau să lovească pe copilul agresiv chiar și după ce acesta s-a oprit”, mai explică avocata.

Legislația penală prevede însă o clauză de salvare pentru situațiile în care adultul cedează emoțional în fața unei amenințări acute.

„Acolo vorbim despre excesul neimputabil, care nu se pedepsește, atenție, dacă se explică prin tulburarea sau temerea părintelui, sau trebuie să distingem din nou dacă părintele nu și-a dat seama că prin acțiunea sa pricinuiește urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”, susține Adelina Albu.

Formula legală pentru părinți: Cum intervii fără să te expui dosarelor penale

Pentru a evita amenzi, anchete sau plângeri penale din partea părinților agresorului, adulții trebuie să respecte un protocol în trei etape, conform avocatei Adelina Albu:

Stoparea pericolului: Intervenție strictă pentru separarea fizică a copiilor, fără gesturi de răzbunare sau forță excesivă;

Refuzul măsurilor punitive: Niciun fel de lovire, jignire, îmbrâncire sau amenințare verbală la adresa copilului agresiv;

Delegarea către autorități: Solicitarea imediată a intervenției echipajelor de poliție prin numărul unic 112 dacă incidentul escaladează.

Avocata Adelina Albu rezumă regula fundamentală care asigură protecția în fața legii.

„Ideea este în felul următor: Cu cât reacția mea ca părinte este mai apropiată ca timp și ca intensitate de amploarea pericolului, cu atât ești mai protejat legal. Recomandarea mea: separăm copiii, nu pedepsim, iar dacă situația se amplifică, sunăm la poliție și lăsăm autoritățile să gestioneze întreaga situație”, conchide avocata.