Psihologul Monica Sandu: „Dependențele nu sunt răceli să treacă”. Semnele pe care părinții nu trebuie să le ignore

Schimbările bruște în tiparul de somn, scăderea drastică în greutate, izolarea prelungită în cameră, pierderea interesului pentru activitățile care altădată îi aduceau bucurie și reacțiile extrem de agresive la cel mai mic stimul nu reprezintă „toane” pasagere. Pentru un părinte conectat în mod real la viața copilului său, aceste transformări indică o rupere de ritm alarmantă în dezvoltarea neuro-comportamentală a minorului.

În cadrul emisiunii Părinți Prezenți, realizată pe canalul Părinți și Pitici de jurnalista Loredana Iriciuc, psihologul și psihoterapeutul Monica Sandu dărâmă iluziile părinților care speră că problemele se vor rezolva de la sine odată cu trecerea timpului. 

Experta subliniază că dependențele nu sunt răceli de sezon pe care să le tratezi cu ceaiuri și așteptare, ele sunt afecțiuni cronice de o gravitate extremă, capabile să distrugă sistemul nervos, organele interne și structura de personalitate a tânărului.

CITEȘTE ȘI: La ce vârstă trebuie să vorbești cu copilul despre alcool, droguri și dependențe? Monica Sandu spune că părinții încep prea târziu

Miza identificării timpurii: De ce părinții ratează primele indicii ale adicției?

Schimbările subtile de stare ale copiilor trec deseori neobservate. Când un adolescent începe să petreacă mai mult timp în camera sa, să fie mai tăcut sau mai irascibil, reacția automată a multor familii este de a pune totul pe seama transformărilor hormonale specifice pubertății.

Totuși, distincția dintre o dezvoltare fiziologică firească și instalarea unei adicții este una profundă și se ascunde în detaliile comportamentale de zi cu zi.

Realizatoarea emisiunii Părinți Prezenți, Loredana Iriciuc, a deschis cadrul de discuție și a punctat tocmai această dilemă cu care se confruntă majoritatea părinților din România: „Părinții ne întreabă: 'Cum îmi dau seama dacă copilul meu este dependent? Care ar fi primele semne pe care un părinte ar trebui să le observe la copil?'”

Răspunsul psihoterapeutului Monica Sandu plasează întreaga responsabilitate pe calitatea și profunzimea relației dintre părinte și copil. Diagnosticarea timpurie nu se face prin teste de laborator făcute la întâmplare, ci prin prezența conștientă și zilnică a adultului în viața minorului:

„Păi, cred că este foarte important să-ți cunoști bine copilul. Când îți cunoști bine copilul, poți să vezi orice schimbare la el. Dacă tu n-ai avut o relație potrivită cu copilul tău, tu nu ești prezent în viața copilului tău, cum poți tu să vezi schimbările? Cum ai putea să le vezi? Nu le vezi! Și dependențele la copii sunt exprimate în mod deosebit la nivel comportamental. Ceva se schimbă la nivel comportamental”, explică Monica Sandu.

Experta accentuează că lipsa de atenție la detalii creează un unghi mort în care dependența se poate dezvolta nestingherită luni sau chiar ani de zile.

VEZI ȘI: De ce pedepsele și confiscarea telefonului eșuează. Monica Sandu spune cum trebuie să reacționeze părinții în fața dependenței / video

Modificările comportamentale majore: Manifestarea stării de sevraj și agitația de tip „leu în cușcă”

Atunci când un copil dezvoltă o dependență, fie că vorbim de ecrane, jocuri video, dulciuri, alcool sau substanțe psihoactive, creierul său este reconfigurat pentru a căuta în mod obsesiv sursa de dopamină. În momentele în care stimulul lipsește sau este restricționat, comportamentul copilului suferă o alterare dramatică.

Psihoterapeutul Monica Sandu a detaliat în cadrul emisiunii tabloul clinic al modificărilor comportamentale specifice:

„Ceva se schimbă la nivel comportamental: este introvertit, este irascibil, se supără din orice, se supără mai des, nu-și găsește locul, devine ca un leu în cușcă! Devine, da... Nu mai mănâncă, nu doarme, este încercănat, slăbește, pleacă foarte mult din casă, petrece foarte mult afară cu prietenii pe stradă... Adică sunt multe semne! Eu în terapie merg pe lucruri specifice, adică evit generalitățile, pentru că generalitățile le găsim peste tot, specific! Și atunci, dacă tu ai o relație bună cu copilul tău și ți-l cunoști foarte bine, atunci poți să sesizezi foarte ușor și foarte repede când ceva e prea mult sau nu mai e”.

Metafora „leului în cușcă” folosită de psihoterapeut descrie în mod plastic starea de neliniște motorie și psihică generată de lipsa substanței sau a comportamentului adictiv. Copilul dependent nu mai are răbdare, nu se mai poate concentra pe o sarcină, pendulează dintr-o cameră în alta, își mișcă compulsiv picioarele sau mâinile și manifestă o stare permanentă de tensiune internă.

De la agitație la crize de furie: Mecanismul pătrunderii în sevraj

Pentru a înțelege de ce un copil ajunge să aibă reacții necontrolate, trebuie analizat modul în care dependența afectează chimia cerebrală. În dialogul cu Loredana Iriciuc, psihologul Monica Sandu a explicat mecanismul prin care absența stimulului declanșează starea de criză.

 „Iar dacă privim din exterior, telefonul, dulciurile și drogurile sunt lucruri complet diferite. Da, dar din punct de vedere psihologic, ele funcționează pe același mecanism?” întreabă Loredana Iriciuc.

„Da, este același mecanism, pentru că toate generează plăcere și toate au legătură cu dopamina. Noi suntem fericiți pentru că în corpul nostru, în creier și în intestin, se produce serotonină, dar serotonina nu creează dependențe de niciun fel. Dar dopamina, care este hormonul plăcerii, aduce după el sau el generează producerea de dopamină, generează și comportamente care să ducă la plăcere.

Și vă dau un exemplu simplu: sunt dependent de, să zicem, de dulciuri. Dacă nu mănânc, încep să mă agit, să fiu neliniștit, pentru că creierul meu își dorește să mănânc ceva dulce și apoi se liniștește. Ăsta este mecanismul! Și este la fel și cu telefonul: ia-i telefonul unui copil și o să vezi ce criză poate să facă dacă este dependent! Dacă nu este dependent, nu face; dacă nu este, se supără un pic, mârie, dar poți să-i pui în locul telefonului un alt comportament, o altă activitate și copilul se integrează, acceptă și se bucură”, a răspuns Monica Sandu.

Degradarea fizică și semnele specifice consumului de substanțe: Ce înseamnă „materialul șifonat”?

În timp ce dependențele comportamentale (ecrane, jocuri) provoacă în principal oboseală cronică și tulburări de atenție, dependența de alcool, tutun, substanțe etnobotanice sau droguri de mare risc lasă urme fizice vizibile pe corpul și chipul copilului.

În cadrul emisiunii Părinți Prezenți, Monica Sandu a insistat asupra necesității ca părinții să exercite o formă sănătoasă de verificare și atenție atunci când adolescentul se întoarce acasă din mediul său social:

„Trebuie să existe o formă de control al părintelui: unde ești, cu cine ești, când vine seara acasă să-l vezi cum arată, să te uiți în ochișori, să te uiți la gesturi, la față, dacă râde bizar, dacă are grimase nepotrivite, dacă ochii și pupilele sunt într-un fel. Trebuie să vezi lucrul acesta! Pentru că să presupunem că e curios și nu mai poate să iasă... tu dacă vezi lucrurile astea, ești acolo și chiar dacă te lupți cu el, tot îl aduci pe drumul cel bun”.

Unul dintre cei mai expresivi termeni introduși de psihoterapeutul Monica Sandu în analiza degradării cauzate de substanțe este cel de „față șifonată”. Această expresie descrie pierderea tonusului muscular facial, aspectul de epuizare cronică și alterarea expresivității naturale a chipului:

„Mai ales de alcool și de droguri, întotdeauna fățuca e șifonată, cum zic eu. Au fețe șifonate, adică au un material foarte șifonat. E, în momentul în care vezi lucrul ăsta, trebuie să faci ceva neapărat! Nu să aștepți!” spune Monica Sandu.

Analizând detaliat aceste semne fizice, experta explică faptul că modificarea pupilelor (pupile extrem de dilated sau, dimpotrivă, contractate ca un vârf de ac), ochii roșii, injectați, mirosul specific al pielii sau al hainelor, transpirațiile reci și tremurul necontrolat sunt dovezi ale intoxicației sau ale stării de sevraj fiziologic.

De ce se ascund copiii? Rolul anturajului și rușinea față de familie

O mare dilemă pentru părinți este de ce copiii aleg să își ascundă suferința și nu cer ajutorul familiei atunci când simt că pierd controlul asupra propriei vieți. Psihoterapeutul Monica Sandu arată că în perioada adolescenței, dinamica de grup devine mult mai puternică decât autoritatea părintească. Copilul se teme de trei lucruri majore: de pedeapsa părinților, de respingerea grupului de prieteni și de pierderea statutului pe care îl are în anturaj.

În dialogul purtat cu Loredana Iriciuc, au fost explorate motivele pentru care un copil ajunge să simuleze o stare de bine în fața părinților, în timp ce pe stradă sau în medii obscure își adâncește dependența:

„Atunci când aflăm că un copil sau un adolescent consumă droguri, prima întrebare care îți vine în minte este: 'Dar ce-i trebuie? Că acasă părinții i-au oferit orice, are toată iubirea părinților, ce-i trebuie?'” întreabă Loredana Iriciuc.

„De foarte multe ori, adolescenții și copiii încearcă din curiozitate. Dacă au repere bune acasă și au o relație bună cu familia și se simt în siguranță, rămân la stadiul de încercat. Și mulți dintre ei comunică, spun ori mamei, ori tatălui, ori surorii mai mari, ori fratelui mai mare. De foarte multe ori, și din experiența pe care eu am avut-o cu adolescenții, comunică cuiva, pentru că asta înseamnă că știu că nu-i bine și vor să schimbe lucrul acesta.

Cei care nu se simt în siguranță rămân acolo. Adolescența este etapa în care... o etapă fiziologică de aderare la grup, iar grupul de prieteni și ceea ce se întâmplă acolo este mult mai important decât ce fac părinții și ce spun părinții. Și de foarte multe ori tocmai din acest lucru sau aceasta este cauza pentru care mulți dintre ei ajung să se drogheze: pentru că în grupul în care sunt, și care este foarte important pentru ei, se practică asta.

Și atunci, dacă a făcut X, încerc și eu; dacă a făcut Y, încerc și eu: 'Hai să văd ce o să se întâmple!', pentru că ei nu înțeleg pe termen lung. De fapt, într-o dependență oamenii nu înțeleg consecințele pe termen lung. Ei spun că rămân acum, încearcă: 'Nu are cum, doar încerc!'. Dar tu nu poți să fii niciodată mai puternic decât dependența! Dacă ai încercat de suficient de multe ori încât dependența să se instaleze, nu mai poți, ai nevoie de ajutor!”, explică Monica Sandu.

Iluzia rezolvării de la sine: De ce dependența nu este o „răceală” care trece cu timpul?

Unul dintre cele mai periculoase comportamente ale părinților din România este negarea. Confruntați cu evidența că fiul sau fiica lor are o problemă gravă de dependență, mulți adulți aleg să minimizeze situația. Aceștia se amăgesc cu idei precum: „E doar o fază, o să-i treacă când începe școala”, „Toți adolescenții se comportă așa” sau „L-am certat și mi-a promis că nu mai face”.

Analizând această atitudine de evitare, psihoterapeutul Monica Sandu a lansat în cadrul emisiunii un avertisment ferm, de o calitate și o gravitate extremă, destinat tuturor părinților care ezită să apeleze la ajutor profesionist.

„Mulți părinți speră că problema dependenței va trece de la sine. Dar care ar fi momentul sau, nu știu, un semnal de alarmă pe care ar trebui să-l vedem și să apelăm obligatoriu la un specialist, la un psiholog, la un psihoterapeut?” a întrebat Loredana Iriciuc.

„Cred că momentul este atunci când îți dai seama că este foarte diferit: încercănat, pierderi în greutate, insomnie, irascibilitate și devine o fantomă... O fantomă nu chiar neagră, o fantomă e! În momentul ăla eu cred că trebuie să facem ceva. Când vezi că se schimbă, nu știu, 4-5 lucruri, somnul, alimentația, modul în care reacționează, în care se comportă, în care îți răspunde, cât stă închis în camera lui, sunt elemente care trebuie să-ți ridice semne de întrebare.

Adolescența generează astfel de elemente, adică se închide în camera lui, nu-i place cum îi stă părul, este supărat pe hăinuțe... dar e altfel când există o dependență, și mai ales de alcool și de droguri! Întotdeauna fățuca e șifonată, cum zic eu, au fețe șifonate, adică au un material foarte șifonat.

În momentul în care vezi lucrul ăsta, trebuie să faci ceva neapărat! Nu să aștepți! Nu trece! Dependențele nu sunt răceli să treacă! Dependențele sunt afecțiuni foarte, foarte, foarte, foarte grave care distrug corpul! Nu are ce să treacă... nu doar creierul, distruge tot!” avertizează Monica Sandu.

URMĂRIȚI EMISIUNEA PĂRINȚI PREZENȚI - EPISODUL CU MONICA SANDU - INTEGRAL: