Recunoaște modul în care experiențele din trecut îți declanșează reacțiile în situațiile cotidiene.
Trauma nu afectează doar persoanele care au trecut direct prin ea, ci poate să se transmită prin generații, manifestându-se în moduri neașteptate la copii și nepoți care nu au trăit evenimentele originale.
Dar cum se manifestă exact trauma în viața ta de părinte? Înțelegerea modurilor în care trauma apare în parenting te poate ajuta să recunoști tiparele din propriile reacții.
Părinții care au trecut prin traume pot reacționa cu furie exagerată la lucruri mărunte. Nu doar cu iritare, ci cu același răspuns de „luptă sau fugi” pe care l-au avut în experiențele traumatice inițiale.
Termenul „declanșare” (trigger) se folosește în psihologie pentru a descrie situațiile în care ceva din prezent le amintește inconștient supraviețuitorilor de trauma trecută. Creierul lor reacționează ca și cum pericolul original s-ar repeta, chiar dacă situația de față este minoră.
Acest lucru se poate întâmpla când copilul cere ceva în mod repetat sau când părintele este întrerupt în timpul unei conversații.
Este important de menționat că nu orice reacție puternică a unui părinte este o „declanșare” traumatică, notează psihologul Jen Lumanlan în rubricile revistei Psychology Today. Părinții fără experiențe traumatice pot avea emoții intense sau senzația de copleșire, dar acest lucru diferă de activarea emoțională cauzată de trauma trecută, care definește adevărata declanșare.
Copilul tău poate deveni, chiar fără să vrei, o amintire a traumelor tale. Acest lucru poate fi conștient sau inconștient. Când copiii suferă din cauza îngrijitorilor sau a altor membri ai familiei, abilitatea lor de a forma atașamente sănătoase poate fi afectată.
Dacă ai fost rănit de părinții tăi și acum ești părinte, te afli de cealaltă parte a relației de atașament. Apropierea de copilul tău poate să îți amintească de felul în care ai fost tratat în copilărie. Emoțiile vechi pot reveni chiar dacă nu le-ai analizat sau discutat vreodată. Uneori, aceste emoții influențează modul în care îți tratezi copilul, fără să vrei.
SURSA FOTO: freepik.com @Guzov Ruslan
Uneori părinții nu realizează că reacțiile intense au legătură cu experiențele lor din trecut, mai ales dacă viața lor a fost „normală” până să aibă copii. Ei pot gândi: „Copilul meu mă enervează”, fără să recunoască tiparele adânci care se repetă.
Psihologul John Briere numește acest fenomen „erori de atribuire a sursei”. Părinții care nu înțeleg de unde provin emoțiile lor negative dau vina pe lucruri greșite. Pot învinovăți copilul sau pe ei înșiși. Chiar dacă copilul se comportă normal pentru vârsta lui, părintele poate fi declanșat foarte ușor.
Problema se amplifică pentru că tindem să credem că tot ce gândim este adevărat. Dacă gândești „copilul meu nu mă respectă” sau „sunt un părinte rău”, aceste gânduri par fapte. Dar ele sunt doar o explicație posibilă a situației.
Pot exista și alte motive. De exemplu, copilul sare pe canapea nu pentru că vrea să te enerveze, ci pentru că a avut o zi dificilă și caută atenția ta pentru a se conecta cu tine.
Dacă reușești să ieși din gândirea automată, vei vedea că copilul nu încearcă să te disprețuiască sau să te supere. El încearcă să își satisfacă o nevoie în singurul mod pe care îl știe. Înțelegând nevoia pe care copilul o exprimă prin comportamentul dificil, vei putea găsi strategii care să satisfacă atât nevoia lui, cât și pe a ta.
Dr. Fenerci a studiat memoria dezorganizată, care apare când o persoană nu a procesat sau nu a înțeles ce s-a întâmplat într-o experiență traumatică. Ea a descoperit că mamele care au suferit abuz în copilărie aveau mai multe șanse să aibă copii mici care păreau triști, retrași sau anxioși.
De asemenea, ea a studiat gândurile și emoțiile care persistă după traume, precum rușinea, furia, frica, vinovăția și senzația de izolare.
Scopul ei a fost să înțeleagă cum aceste emoții pot influența relația părinte-copil. Un rezultat important: mamele care purtau multă rușine din trecut aveau mai multe șanse să aibă copii cu probleme de dispoziție și comportament.
Copiii învață să își gestioneze emoțiile observând și interacționând cu părinții lor.
Dar supraviețuitorii traumei au adesea dificultăți în reglarea emoțiilor, mai ales în situații stresante sau provocatoare. Parentingul este deja dificil, iar dacă copilul tău are un comportament dificil sau „îți apasă butoanele”, lucrurile devin și mai complicate. Este greu să îi înveți pe copii să își gestioneze emoțiile când tu te lupți cu propriile tale trăiri.
Această problemă nu afectează doar relația cu copiii. Ea influențează întregul sistem familial, inclusiv relația cu partenerul. Dacă un părinte este declanșat sau copleșit de emoții, poate provoca reacții similare și la celălalt părinte. Stresul se răspândește în familie ca valurile pe apă.
SURSA FOTO: freepik.com @wirestock_creators
Dacă părinții nu și-au primit nevoile în copilărie, acest lucru poate apărea în mod confuz în relația cu propriii copii. Supraviețuitorii traumei pot aștepta inconștient ca copiii lor să le satisfacă nevoi care nu au fost îndeplinite în propria lor copilărie. Aceasta poate inversa relația: nevoile părintelui devin mai importante decât ale copilului.
De exemplu, copilul caută conexiune, dar părintele se enervează în loc să răspundă cu afecțiune. De ce? Pentru că acel părinte își amintește de propria copilărie, când a căutat conexiune și a fost întâmpinat cu furie. Fără să își dea seama, părintele repetă același tipar.
Există însă un alt aspect care face situația și mai dificilă. Atunci când părinții încearcă să ofere copiilor iubirea și atenția pe care ei înșiși nu le-au primit, poate apărea conștientizarea durerii trecutului. Aceasta îi pune într-o poziție dificilă: încearcă să își vindece propriile răni în timp ce trebuie să fie prezenți pentru un copil care depinde complet de ei.
Recunoașterea acestor tipare nu înseamnă că ești un părinte rău. Înseamnă că devii conștient de modul în care experiențele tale din trecut îți influențează relațiile prezente. Această conștientizare este primul pas pentru a întrerupe ciclurile care se pot repeta de generații.
Multe dintre aceste reacții apar automat, fără să fim conștienți de ele. Dar atunci când înțelegem ce declanșează reacțiile noastre, putem crea un spațiu între declanșator și reacție. Putem începe să răspundem copiilor în funcție de nevoile lor reale, nu din perspectivele rănilor noastre nevindecate.
Psiholog: 5 moduri prin care părinții inteligenți emoțional gestionează vinovăția
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
