Pentru a înțelege această dedicare aparent inepuizabilă, trebuie să privim înapoi, către originile dorinței sale de a deveni dascăl. Spre deosebire de mulți tineri care își aleg profesia târziu, chemarea lui Rizea s-a conturat din primele experiențe școlare.
„Totul a pornit din școala primară acolo unde mi-am întâlnit învățătoarea care a rămas un model pentru mine și care mi-a transmis faptul că pot fi și pot fi și altceva în ochii copiilor”, povestește el și arată impactul uriaș pe care dascălii îl au asupra formării identității noastre.
Încă din școala generală, Rizea a realizat că viața trebuie să aibă un sens dincolo de simpla existență. „Probabil că pentru un copil de clasa a VII-a sau de clasa a VIII-a... cred că e puțin cam mult [...] să se gândească că viața e foarte scurtă și că trebuie să facă ceva prin care să lase ceva în urmă și să lase ceva în amintirea celorlalți”, reflectează dascălul, rememorând momentul în care și-a ales drumul.
A înțeles repede că profesia de cadru didactic îi oferea exact acea șansă la nemurire simbolică: „Eu, spre exemplu, nu pot să-mi uit profesorii. Știu și cred că toată viața am să-mi țin minte toți profesorii... Ori asta îmi doresc și eu, probabil că pe undeva îmi doresc să nu fiu uitat și mă gândesc că ce mod de a-ți aminti de cineva poate fi mai frumos decât acela de a fi profesor”.
Obiectivul său a depășit granițele predării unor cunoștințe teoretice: „Îmi doream să formez caractere, că asta mi-am dorit. Îmi doream să formez caractere, să transmit ceea ce am primit și eu mai departe copiilor”.
Lupta cu morile de vânt: Frustrarea inechității și durerea neputinței
Totuși, drumul către inima și mintea copiilor nu a fost presărat doar cu idealuri romantice, ci s-a lovit de zidul dur al realității dintr-un sistem rigid. Întrebat care a fost momentul de dezamăgire profundă din cariera sa, Petruț Rizea a oferit un răspuns tulburător de sincer despre inechitatea pe care a simțit-o. „Cred că uneori mi-am dat interesul și am făcut mult mai multe lucruri pe care multe dintre colegele mele învățătoare nu le-au făcut și la nivel de implicare și la nivel de emoție, de conexiune cu elevii... care în timp s-au văzut și rezultatele lor s-au văzut și le-au văzut și părinții”, mărturisește el, recunoscând că au existat clipe în care acest efort disproporționat și adesea nerecunoscut i-a erodat entuziasmul.
„Mi-a luat puțin din motivația asta de a-mi dori să explorez cât mai mult domeniul și să fac tot ce-i mai bun pentru elevi”, adaugă dascălul.
Dincolo de lipsa de apreciere, o altă barieră dureroasă a fost confruntarea cu propriile limite umane în fața dramelor personale ale copiilor. Acceptarea faptului că un dascăl nu poate salva singur un copil a fost o veritabilă lovitură: „Uneori trebuie să accepți că nu poți face mai mult și că nu ține de tine. Cred că asta a fost cel mai greu de acceptat și cel mai dureros pentru mine”.
Pentru un profesor „extrem de încăpățânat și de ambițios”, sentimentul de neputință lasă răni: „Să îmi dau seama că poate într-un punct trebuie să mă opresc și că nu pot face mai mult pentru copilul respectiv pentru că lucrurile nu sunt declanșate de acasă... mi-aș fi dorit să fac mult mai mult în anumite situații și n-am putut și asta a durut”.
Prețul sacrificiului: A da totul pentru visul tău până la epuizare
Privind în urmă, la efortul depus și la consumul nervos inerent profesiei, Petruț Rizea își analizează parcursul cu o maturitate pe care doar experiența ți-o poate oferi. Întrebat dacă, întorcându-se în timp la 18-19 ani, ar alege același drum, reacția sa este însoțită de un oftat adânc: „Cam lung oftatul ăla...”, spune moderatoarea Loredana Iriciuc. „Da și o să spun de ce. Da pentru că îmi place ceea ce fac și pentru că mă motivează și îmi dă satisfacție... Dar pe de altă parte, la momentul acesta la care vorbim și având în vedere toate modificările și tot stresul și toată dezordinea din sistem, cred că m-aș gândi de două ori și aș alege mai multă grijă pentru mine”.
Această afirmație demantelează mitul profesorului care trebuie să se martirizeze pentru a fi un dascăl bun. Rizea recunoaște că, la început de drum, a căzut în capcana propriei dorințe de a schimba lumea: „Mă credeam așa un zmeu. Credeam că energia mea e nelimitată, că pot face tot ce-mi doresc, că pot sta cu nopțile să lucrez, să fac materiale”. Epuizarea l-a învățat, însă, o lecție fundamentală pe care astăzi le-o predă chiar și elevilor săi – importanța grijii față de sine.
„Uneori e mai puțin important să te sacrifici. Uneori e mai bine să ai grijă în primul rând de tine și apoi să vezi ce poți să faci pentru visul tău”, explică el cu luciditate, adăugând că ar lua din nou decizia de a preda, dar „aș face niște schimbări în modul în care m-am raportat eu până acum față de multe alte probleme pe care le-am întâmpinat”.
Salvarea vine tot din clasă: Cum prezența unui bărbat schimbă destine
În ciuda tuturor acestor presiuni, epuizări și nedreptăți, combustibilul care îl ține pe Petruț Rizea la catedră este inepuizabil și provine exclusiv din interacțiunea cu cei mici.
„Ulterior am înțeles că de fapt cel mai important boost ți-l iei de la elevi, de la copii, când vezi că sunt deschiși, când vezi că sunt dezinvolți, când vezi că sunt responsabili și știi că ai făcut ce a trebuit. Chiar dacă părinții n-au observat până la urmă”, declară el cu o bucurie evidentă.
Unul dintre momentele care i-au confirmat că decizia de a fi un bărbat în învățământul primar a fost cea corectă a implicat un băiețel marcat de absența tatălui, plecat în urma unui divorț. „A venit într-o zi și mi-a spus că dumneavoastră mă face să-mi fie mai puțin dor de tata”, își amintește profesorul, profund emoționat de capacitatea sa de a umple, fie și parțial, un gol uriaș în sufletul unui copil. „În momentul acela m-am bucurat și am simțit că uite, mă, e chiar important că sunt bărbați și că sunt în învățământ... dorul de tata e mai ușor de suportat. Cred că ăsta a fost un moment în care a făcut diferența că sunt bărbat într-un sistem plin de doamne”.
Acesta este exact motivul pentru care sfătuiește băieții din noile generații să nu se teamă de această profesie: „Aveți un exemplu. Nu e așa cum credeți. Nu încercați să ieșiți din tiparele formale deja cunoscute pe care le-ați dobândit... ce e important și ce-ți dorești să faci, simți tu”.
Amprenta peste generații: Nemurirea atinsă prin educație
Reunind toate aceste trăiri – de la idealul pur al copilăriei, la zbaterea zilnică într-un sistem rigid, până la realizarea dureroasă a propriilor limite și salvarea găsită în privirile copiilor – totul se reduce la un singur adevăr pentru profesorul Rizea: moștenirea pe care o lasă în urmă. O profundă dorință de a lăsa o moștenire spirituală în viețile copiilor reprezintă răspunsul suprem la toate provocările carierei sale.
Vorbind despre cea mai mare bucurie pe care i-o aduce meseria, cuvintele sale capătă o greutate: „Mă gândesc că atunci când nu voi mai fi, n-am să mă destram și am să rămân așa, răspândit în mai multe locuri”.
Această filozofie de viață este ancora sa în fața oricărei greutăți profesionale. „Mă gândesc că o părticică din mine până când nu voi mai fi o să rămână în fiecare dintre ei și că atunci când voi pleca aceste părticele vor rămâne și își vor continua drumul mult mai departe”, mărturisește el, vizualizând rețeaua invizibilă a influenței umane.
Cu o convingere absolută în puterea vocației sale de a modela viitorul societății, el concluzionează cu certitudinea omului care și-a găsit scopul suprem: „Cred că asta mă motivează cel mai tare, că știu că, deși suntem muritori... pot lăsa ceva din mine fiecăruia dintre ei... o părticică care la un moment dat să facă diferența într-o discuție, într-o situație, într-o decizie”.
Astfel, meseria de învățător nu este doar un loc de muncă pentru Petruț Rizea, este actul de a oferi o bucată din propriul suflet pentru a lumina calea altora.