„Războiul” unui învățător cu stereotipurile și frica unei societăți conservatoare. Prof. Rizea: „Ambele genuri pot face orice meserie!”

Pe lângă obstacolul financiar, societatea i-a servit lui Petruț Rizea și un alt tip de bariere: cele legate de prejudecățile de gen. Profesia de învățător este adesea asociată exclusiv cu femeile, iar Petruț Rizea a simțit din plin această nedreptate.

„Din păcate, îmi pare rău că încă ne lovim de stereotipurile astea de gen și că o anume meserie e pentru bărbați și o altă meserie pentru femei”, subliniază el cu regret la Părinți Prezenți, o emisiune marca ParintisiPitici.ro. 

De-a lungul timpului, s-a izbit de convingerile limitative ale societății: „M-am lovit și de argumentele că nu e o meserie pentru bărbați pentru că, de ce nu, bărbații în general sunt foarte autoritari și foarte fermi și foarte reci și ceea ce iarăși e o percepție greșită pe care ne-am format-o despre un anume gen”.

Totuși, el continuă să demonstreze zi de zi că blândețea, priceperea și capacitatea de a iubi copiii nu sunt atribute exclusiv feminine, ci trăsături esențiale ale unui om cu adevărat dedicat vocației sale, fiind ferm convins că „ambele genuri pot face orice meserie își doresc atâta timp cât există determinare și vocație din partea lor”.

„De ce intră un bărbat în învățământ? Pentru că e prădător”. Lupta cu cele mai negre suspiciuni

Pentru un bărbat care alege să predea la ciclul primar, greutatea nu vine doar din provocările inerente meseriei, ci dintr-o presiune socială continuă, invazivă și adesea de-a dreptul crudă. Prezența unui bărbat tânăr în preajma copiilor stârnește nu doar curiozitate, ci și o suspiciune greu de digerat.

Rizea abordează acest subiect tabu cu o sinceritate tăioasă. „Simțeam la un moment dat că se punea tot felul de presiune asupra mea. Nu știu, de a-mi întemeia o familie, de a avea un copil, de a... probabil din dorința de a elimina, nu știu, suspiciunile”, mărturisește el, vizibil marcat de intruziunile în viața sa personală.

Această suspiciune nu este un simplu inconvenient, ci o acuzație nerostită care plutește în aer: „Pentru că din păcate trebuie să vorbim și despre asta. Există suspiciuni în ceea ce privește... meseria unui profesor bărbat. De ce intră un bărbat în învățământ, ce caută un bărbat în învățământ, de ce vrea el să fie? Pentru că e prădător”.

Această prezumție de vinovăție dictată strict de gen l-a urmărit încă de pe băncile școlii, societatea cerându-i justificări și garanții pentru simplul fapt că a ales să educe: „Ok, un bărbat în învățământ, dar de ce nu are copil, dar de ce nu are soție, dar de ce nu e deja căsătorit, de ce nu e deja naș, de ce nu are trei rânduri de nepoți... niște lucruri care din punctul meu de vedere n-ar trebui să fie în interesul părinților și al colectivului școlar. Viața privată a fiecăruia e viața privată”.

Nedreptatea este amplificată de sfaturile cadrelor didactice mai în vârstă, care internalizaseră deja aceste frici sociale. Profesorul își amintește perfect un moment din liceul pedagogic: „Țin minte că profesoara noastră de metodică, eram doi băieți în clasă, ne-a zis la un moment dat: «Voi ca să nu lăsați loc de discuții trebuie să vă căsătoriți imediat ce intrați în sistem», ceea ce pentru mine la momentul respectiv a fost o prostie. Adică da, ulterior am înțeles de ce”.

Deși admite cu onestitate dureroasă că „statisticile nu ne ajută pe noi bărbații pentru că... cei mai mulți prădători de acest tip din păcate sunt bărbați”, el a refuzat să lase viața dictată de o prejudecată, alegând să lupte pentru normalitate.

„Oamenii sunt blocați într-un soi de mentalitate pe care n-ai cum s-o corectezi... dacă nu umbli la rădăcini”, explică el cu amărăciune.

Șocul părinților, dublul standard și câștigarea respectului

Intrarea unui dascăl bărbat într-o instituție considerată un fief feminin este întâmpinată adesea cu scepticism, chiar și de către cei mai bine intenționați părinți. Rizea își amintește perfect atmosfera primei întâlniri cu familiile elevilor săi. „La prima ședință cu părinții erau puțin nedumeriți și erau învățați deja cu doamna educatoare de la grădiniță, cu stilul dumneaei și nu știau cum să se raporteze neapărat la un învățător bărbat pentru că nu prea întâlnim. Sunt destul de rari învățătorii bărbați”.

În timp ce unii părinți s-au bucurat, considerând că trecerea de la grădiniță la școală ar fi ușurată de „o figură paternă”, mulți au privit situația cu rezervă. „Au fost și părinți mai retrași un pic, puțin sceptici, care s-au gândit că poate nu știu, nu voi avea capacitatea să îi înțeleg așa cum îi înțelege o femeie, o femeie care este și mamă pe deasupra”, explică profesorul.

Analizând retrospectiv, el a înțeles că reticența mamelor nu venea din rea-voință, ci dintr-o teamă adânc înrădăcinată față de autoritatea masculină: „Doamnele... au fost puțin reținute în comunicarea cu mine... probabil că pe undeva le-a fost teamă tocmai pentru că se raportează la ideea asta de figură masculină ca la duritate”.

Din acest motiv, a fost forțat să muncească de două ori mai mult pentru a-și legitima poziția. Întrebat dacă a simțit că trebuie să demonstreze mai mult decât o femeie pentru a câștiga respectul, răspunsul său este unul afirmativ și ferm: „Da. Da... Pentru că din păcate trebuie să vorbim și despre asta”.

Eforturile sale s-au lovit adesea de atitudini pe care le consideră profund anacronice: „Încă o chestie de mentalitate care încă persistă la noi din păcate, că în anumite privințe nu știu, bărbatul e superior femeii. O greșeală și o prostie din punctul meu de vedere”.

Cu răbdare, a reușit să spargă acest zid de gheață, creând relații solide cu familiile, reflectate într-o confesiune uimitoare a unei mame: „Chiar mi-a spus la un moment dat una dintre mame: «eu cu soțul nu mă pot înțelege, dar cu dumneavoastră mă înțeleg nemaipomenit»”.

Rescrierea rolului de „cloșcă”: „Mi s-a spus și tati la un moment dat. Deci e foarte drăguț”

Cea mai mare provocare a fost, fără îndoială, raportarea la copii și demontarea mitului conform căruia bărbații sunt reci, iar rolul de protector empatic aparține exclusiv femeilor.

„Avem la nivel social, încă persistă tipul ăsta de mentalitate stereotipică în care... bărbații sunt insensibili și neînțelegători, iar femeile sunt emoționale. Și iarăși stereotipuri, generalizări că nu se aplică”, se revoltă el.

Pentru elevii săi de clasa întâi, figura domnului învățător a fost la început greu de procesat, mințile lor fiind setate pe modelul feminin.

„Îmi amintesc ceva ce m-a amuzat foarte tare în prima săptămână. Îmi spuneau, îmi spuneau continuu «doamna»... au rămas cu acel mecanism... de la grădiniță în care spuneau «doamna» și mă strigau «doamna» și nu «domnul»”, povestește el zâmbind.

Atingerea acelui nucleu de tandrețe a venit treptat, prin crearea unui spațiu de maximă siguranță emoțională.

„S-a întâmplat la un moment dat să-mi spună și «mami», dar atunci m-am înmuiat tot, că a fost cel mai, a fost un moment foarte frumos. De altfel, atunci îți dai seama de gradul de apropiere și de încredere pe care îl stabilește copilul cu tine... mi s-a spus și «tati» la un moment dat. Deci e foarte drăguț”, rememorează dascălul emoționat.

Cum a obținut un tânăr bărbat această încredere imensă? Prin comunicare vulnerabilă și renunțarea la autoritatea tiranică. Având dublă specializare, de profesor și psiholog, Rizea a refuzat să fie un simplu livrator de cunoștințe: „Nu mă puteam raporta strict la nivel de conținut: predau, mă duc acasă și nu-mi mai pasă. Îmi doream să-i cunosc și ca persoane, ca oameni cu nevoile lor, cu fricile lor”.

Dincolo de fermitate, el a adus în clasă arta negocierii: „Stabilim niște reguli, niște norme peste care nu trecem, dar în același timp discutăm deschis și fără rușine orice problemă care apare... Uneori las și loc de negociere ceea ce pe ei îi bucură foarte mult pentru că le oferă un fel de autonomie, de stimă de sine”.

Rezultatul a fost unul extraordinar: copiii au învățat să discute teme grele precum violența, rușinea și rivalitatea. „Pe măsură ce-i ascultam și discutam cu ei îi observam mai puțin temători și mai puțin retrași inclusiv atunci când apăreau conflicte”.

Prețul invizibil: Frustrarea, excluderea și singurătatea asumată a unui deschizător de drumuri

Însă această deschidere nu a venit fără un cost imens de energie și un consum psihic major, dublat de prejudecățile colegiale și sociale. Sub tirul unor întrebări directe și inconfortabile, Petruț Rizea a oferit un șir de afirmații care radiografiază brutal nivelul de toxicitate al sistemului și societății față de o minoritate de gen.

A simțit vreodată nevoia de a fi dur doar pentru a nu părea slab? „Da”, recunoaște el sec

A auzit de la părinți că preferau o femeie pentru copiii lor? „Da”

A simțit vreodată că este exclus din decizii sau activități didactice, doar pentru că există prezumția că femeile se pricep mai bine la copii? „Da”.

A resimțit frustrarea de a fi împins de societate spre un rol autoritar, când propria lui dorință era să fie empatic și apropiat de elevi? Răspunsul este un nou „da” hotărât.

Aceste realități conturează imaginea unui sistem care pedepsește diferența și o forțează să se conformeze. Profesorul recunoaște inclusiv că, sub greutatea prejudecăților și a presiunilor, a existat măcar o clipă de regret că a ales această carieră: „Ai regretat vreodată că ai ales să fii învățător din cauza prejudecăților și presiunilor sociale? – Da”.

Vindecarea rănilor sociale: „Mă face să-mi fie mai puțin dor de tata”

Cu toate acestea, motivul pentru care Petruț Rizea nu a abandonat catedra este legat de valoarea terapeutică pe care o prezență masculină blândă o aduce în viața copiilor. Într-o Românie în care rolul tatălui rămâne adesea periferic în educația timpurie, el consideră că prezența bărbaților la catedră este mai mult decât necesară; este o formă de vindecare colectivă.

„Trăim într-o societate în care din păcate... nu există o relație deschisă între copil și tată așa cum există între mamă și copil. Tații... sunt mai reținuți, mai sunt percepuți mai duri... inclusiv și e și cazul meu”, explică el.

O întâmplare din sala de clasă a fost definitorie pentru confirmarea rolului său. Privind un băiețel care suferea în urma divorțului părinților săi și a absenței tatălui, profesorul a înțeles dimensiunea reală a muncii sale. „A venit într-o zi și mi-a spus că dumneavoastră mă face să-mi fie mai puțin dor de tata... Și în momentul acela m-am bucurat și am simțit că uite mă, e chiar e important că sunt bărbați și că sunt în învățământ... dorul de tata e mai ușor de suportat”, povestește Rizea.

Acel moment fragil a validat toată lupta dusă cu prejudecățile, aducând la suprafață o nevoie esențială a copiilor: „Cred că ăsta a fost un moment în care a făcut diferența că sunt bărbat într-un sistem plin de doamne”.

Privind spre viitor, Rizea speră ca generațiile următoare de dascăli bărbați să nu mai treacă prin acest calvar. Mesajul său pentru tinerii băieți care simt chemarea catedrei este o declarație de război împotriva conformismului: „Aveți un exemplu. Nu e așa cum credeți. Nu încercați să ieșiți din tiparele formale deja cunoscute pe care le-ați dobândit... ce e important și ce-ți dorești să faci, simți tu”.

El este convins că revoluția emoțională a început deja și că prezența unui bărbat vulnerabil și empatic în școală trebuie să devină noua normalitate: „Lumea în care trăim într-o continuă dezvoltare unde sensibilitatea sau gestionarea emoțiilor, deschiderea n-ar trebui să mai fie trăsături specifice doar părții feminine... stereotipurile astea nu-și au locul și cu atât mai puțin în învățământ”.

Prin efortul său zilnic, domnul învățător Petruț Rizea demonstrează că a educa un copil nu este o funcție a genului, ci a inimii și a vocației neclintite.

URMĂRIȚI EMISIUNEA PĂRINȚI PREZENȚI - EPISODUL CU PETRUȚ RIZEA - INTEGRAL: