Odată cu votul favorabil primit de noul Executiv în Parlament, zona de transformare digitală a fost integrată în cadrul Ministerului Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului, portofoliu condus de senatorul Daniel-Cătălin Zamfir (PSD).
Pentru sistemul de învățământ, digitalizarea nu mai este un concept teoretic, e o realitate cu care elevii și familiile lor se confruntă zilnic. Cu toate acestea, modul în care noile tehnologii ajung efectiv la catedră scoate la iveală contraste majore în societatea românească.
Responsabilitatea tehnologizării este împărțită între ministerul de linie condus de Daniel Zamfir, responsabil de infrastructura de comunicații și interoperabilitate la nivel național, și Ministerul Educației, coordonat de Sorin Costreie și Sorin-Gabriel Ionescu, care stabilește conținutul curricular și formarea cadrelor didactice.
Principala sursă de finanțare rămâne pachetul PNRR, prin care mii de unități școlare au primit deja sau urmează să primească ecrane interactive, laptopuri, laboratoare inteligente de robotică și rețele wireless de mare viteză.
Problema semnalată frecvent de asociațiile de părinți nu este lipsa banilor, ci modul defectuos în care echipamentele sunt recepționate și puse la treabă.
Peisajul școlar din România trăiește într-un paradox fascinant. Există comunități rurale sau din orașe mici unde directori vizionari au atras fonduri europene, au montat panouri digitale în fiecare clasă și au eliminat complet hârtia din comunicarea cu părinții.
La polul opus, chiar și în inima marilor centre universitare, zeci de școli de renume manifestă o reticență încăpățânată în a adopta cele mai simple instrumente digitale. Profesorii continuă să noteze absențele în registre clasice, predarea rămâne captivă în dictări la tablă, iar aparatura performantă livrată prin programe guvernamentale zace de multe ori încuiată în dulapuri sau acoperită cu prelate, de teama cadrelor didactice de a nu o strica. Această rezistență a sistemului lasă noile generații, native digital, complet deconectate de atmosfera de la clasă.
Catalogul electronic reprezintă cel mai bun indicator al acestei fragmentări. Până în prezent, școlile care au renunțat la catalogul tipărit au făcut-o folosind aplicații private plătite fie din bugetul primăriilor, fie direct din buzunarul asociațiilor de părinți. Deși Ministerul Educației a emis norme de securitate și autentificare în doi factori, promisiunea unei platforme unice, gratuite și securizate, oferită de stat tuturor unităților de învățământ, a fost amânată de la an la an.
Programul noului Cabinet include accelerarea platformelor integrate de date și introducerea de module de siguranță cibernetică și utilizare etică a inteligenței artificiale pentru elevi și profesori. Totuși, documentele guvernamentale nu oferă încă un termen fix la care fiecare părinte din România își va putea verifica notele și absențele copilului de pe telefon, fără costuri suplimentare.
Măsurile anunțate reprezintă linii directoare de finanțare, iar transformarea lor în reguli obligatorii va depinde de capacitatea noilor miniștri de a forța modernizarea administrativă a inspectoratelor școlare.
