Laboratorul accidental al independențe. Psihologi: Anii `70 nu au format copii mai rezilienți prin educație bună, ci întâmplător

O analiză recentă a datelor despre generații arată o legătură constantă, deși modestă, între supraprotecția parentală și creșterea nivelului de anxietate, tristețe și retragere socială la copii.

Cercetătorii care au studiat copiii crescuți în anii 1960 și 1970 au observat un alt aspect. Acești copii și-au dezvoltat reziliența emoțională nu prin strategii parentale planificate, ci mai degrabă în contextul unei prezențe reduse a părinților. Copilăria cu mai multă autonomie pare să fi avut efecte benefice, chiar dacă nu a fost intenționată.

Profesoara reflectează la acest contrast pornind de la o experiență personală. În timpul unei vizite la fiica ei, a observat cum aceasta îi acordă timp copilului pentru a procesa emoțiile. Îi validează dezamăgirea, discută strategii de gestionare și îl ajută să recunoască reacțiile din corp asociate frustrării.

În același timp, își amintește de propria copilărie. Timp de trei săptămâni a pierdut fiecare joc de dame în fața surorii mai mari. Reacția mamei a fost: „Viața nu este corectă. Pune masa pentru cină”.

Care dintre acești copii va deveni mai rezistent? Specialiștii în parenting de astăzi ar susține, probabil, varianta copilului care primește sprijin emoțional constant și ghidare atentă.

„După 32 de ani de predare la liceu și observând scăderea capacității elevilor de a face față dificultăților, perspectiva nu mai pare atât de clară. Există posibilitatea ca generațiile crescute într-un stil parental mai puțin implicat să fi câștigat, fără intenție, o resursă importantă pentru viață”, spune profesoara Marlene Martin, conform vegoutmag.com.

Laboratorul accidental al independenței

Tindem să idealizăm trecutul, dar există tot mai multe dovezi că s-a întâmplat ceva important cu copiii care au crescut într-o perioadă în care părinții erau ocupați, obosiți sau nu puteau să îi supravegheze constant. Cercetările recente arată că acești copii și-au dezvoltat reziliența emoțională nu prin strategii parentale intenționate, ci datorită unei prezențe mai reduse a părinților, care a dus la mai multă autonomie și capacitate de a se descurca singuri.

Gândește-te la context. Părinții de atunci nu citeau articole despre dezvoltarea copilului și nu participau la cursuri despre cum să crească copii rezistenți. Munceau mult, gestionau gospodăria fără ajutorul tehnologiei moderne și credeau că un copil se poate juca singur ore întregi.

„În anii 1960 și 1970, copiii erau lăsați mai des să se descurce singuri”, explică autorul Edward Collier. Activitățile lor nu implicau ecrane. Se jucau afară, mergeau cu bicicleta, citeau sau își foloseau imaginația.

„Schimbarea s-a văzut și în școală. La începutul carierei didactice, elevii acceptau mai ușor un rezultat slab, încercau să înțeleagă greșeala și își schimbau strategia. După anii 2000, un rezultat slab la test aducea reacții imediate din partea părinților, solicitări pentru puncte suplimentare sau chiar apel la consiliere.

Copiii nu s-au schimbat în esență. S-a schimbat spațiul pe care îl aveau pentru a experimenta, a greși și a învăța din propriile eșecuri”, adaugă profesoara.

Plictiseala, un profesor neașteptat

Îți amintești cum era să te plictisești cu adevărat? O plictiseală profundă, apăsătoare, fără nicio distragere.

„Nepoții mei se uită uimiți când le povestesc despre zile întregi de vară fără niciun plan. Fără tabere, fără activități organizate, fără intervenția constantă a adulților. Doar timp. Mult timp pe care trebuia să îl umpli singur”, adaugă Marlene Martin.

Edward Collier explică faptul că plictiseala face parte din viață, dar nu este neapărat negativă. Ea poate deveni utilă, pentru că îl învață pe copil să se bazeze pe propriile resurse, o abilitate importantă care se dezvoltă cel mai bine în copilărie.

„În copilărie, am avut o săptămână întreagă de vară în care nu aveam nimic de făcut. Mama lucra mult, frații mei erau plecați, iar eu rămâneam singur. După câteva zile, am început să scriu poezii, apoi mi-am reorganizat camera, iar la finalul săptămânii am citit două romane și am învățat să îmi împletesc părul. Acea perioadă m-a învățat mai mult despre autonomie decât orice activitate organizată”, susține profesoara.

Consecințele naturale, o lecție necesară

În prezent, mulți părinți încearcă să își protejeze copiii de consecințele propriilor acțiuni. Intervin rapid, explică, negociază sau încearcă să reducă impactul eșecului. În acest fel, copilul învață că va exista mereu cineva care rezolvă situațiile dificile.

Copiii din anii 1960 și 1970 au învățat altfel. Au devenit mai rezistenți emoțional pentru că au avut mai multă independență și au fost nevoiți să gestioneze singuri plictiseala și dificultățile.

„Am învățat despre consecințe. Dacă uitam tema, primeam nota zero. Nu exista intervenție din partea părinților sau negocieri. Acea experiență crea un disconfort real, care mă ajuta să nu repet greșeala”, mai povestește profesoara.

Procesarea emoțiilor sau gestionarea lor

Una dintre cele mai mari diferențe între trecut și prezent este modul în care sunt tratate emoțiile. Astăzi, copiii sunt încurajați să discute și să analizeze fiecare trăire. În trecut, abordarea era diferită. Simțeai emoția, o gestionai și mergeai mai departe.

Acest model nu era perfect. Totuși, accentul constant pe analiză nu a dus întotdeauna la copii mai echilibrați, ci uneori la o sensibilitate crescută, observată tot mai des în școli și în cabinetele de specialitate.

Allie Riley, director de program, subliniază că reziliența este o abilitate care se învață și se dezvoltă în timp. Întrebarea este dacă le oferim copiilor contextul potrivit pentru a exersa această abilitate.

Dacă fiecare dificultate necesită intervenția adultului, dacă fiecare dezamăgire este analizată în detaliu și fiecare conflict este mediat, copilul are mai puține ocazii să își dezvolte propriile resurse interioare.