Prof. Andreia Bodea, directoarea Colegiului Național „Ion Luca Caragiale” din București, a adus în prim-plan o problemă importantă care macină autoritatea școlii românești: conflictul dintre reglementările legislative, în special „Statutul Elevului”, și realitatea necesităților unui mediu educațional coerent.
Această disonanță legislativă nu numai că erodează puterea directorilor și a profesorilor, dar contribuie la un climat de confuzie și la o birocratizare excesivă, transformând actul educațional într-un câmp de bătălie administrativ și etic.
Prof. Andreia Bodea a subliniat că școala ar trebui să fie o „entitate foarte solidă, guvernată de autoritate, de reguli”, un sanctuar unde „nimeni din exterior să nu aibă un cuvânt de spus decât legea, directorul și profesorii”. Această viziune, importantă pentru buna funcționare și prestigiul instituției, este însă contrazisă flagrant de realitatea curentă.
În prezent, școala se confruntă cu multiple „imixtiuni în problemele școlilor din exterior”, care îi subminează capacitatea de a menține un mediu educațional structurat și disciplinat.
Până în 2014-2015, directorul unei școli avea o putere considerabil mai mare de a organiza și coordona mediul intern. Situația s-a schimbat drastic odată cu apariția „Statutului Elevului”, un document care, în opinia directoarei, „se bate cap în cap cu regulamentul mare de organizare și funcționare a unităților de învățământ universitar”.
Această contradicție legislativă generează o serie de „formulări care lasă loc la interpretări”, precum sintagma „de regulă se recomandă”. Consecința directă este că, atunci când un profesor sancționează un elev conform regulamentelor interne, dar care ar putea fi interpretat diferit prin prisma Statutului Elevului, începe un „lung șir de sesizări și de reclamații” din partea părinților.
Un exemplu concret al acestei lupte pentru autoritate este cel legat de ținuta elevilor. Statutul Elevului permite copiilor să vină la școală în „indiferent ce ținută”, invocându-se „dreptul constituțional” al copilului.
Această prevedere anulează eforturile școlilor de a menține un anumit cod vestimentar, ducând la situații în care un profesor nu mai poate sancționa un elev pentru o ținută nepotrivită (de exemplu, venitul în pantaloni scurți) fără a declanșa „discuții interminabile și zeci de sesizări”.
Profesorii se confruntă cu un „penibil” și „jenant” scenariu în care se „bat cap în cap” regulamentele. Acest lucru transformă cadrele didactice în „niște executanți” care preferă să-și „prezerve propria liniște” decât să intre în conflicte inutile.
Libertatea excesivă interpretată din statutul elevului și susținută de părinți se manifestă și în privința absenteismului. Mulți elevi lipsesc de la școală cu acordul părinților, prelungind vacanțele cu zile suplimentare, în ciuda numeroaselor punți și întreruperi din calendarul școlar.
Prof. Bodea a menționat cazuri de copii cu „300-400 de absențe motivate” de părinți sau medici. Această situație pune o presiune enormă pe profesori, care trebuie să asigure activități remediale pentru elevii lipsiți, deoarece este „dreptul lui (Vasilică) să-l aduci la zi”.
În loc să se poată concentra pe predare, profesorii sunt copleșiți de sarcina de a recupera materia cu elevii absenți, o sarcină grea, mai ales în contextul creșterii numărului de elevi la clasă și al normelor didactice mărite.
În acest context, directorul de școală se găsește într-o poziție ingrată. Deși ar trebui să fie liderul autoritar al instituției, el este adesea copleșit de valul de sesizări și reclamații, transformându-se într-un administrator de conflicte.
Prof. Bodea a exemplificat că în alte țări „civilizate ale Europei”, copiii sunt amendați dacă lipsesc de la școală, în timp ce în România sunt „încurajați de către părinți să plece în timpul școlii”.
Această lipsă de fermitate și consecvență la nivel legislativ și managerial subminează grav educația.
Relația dintre școală și familie ar trebui să fie una de colaborare, un „triunghi armonios”, dar în realitate, există o categorie de părinți care adoptă o atitudine de „nu mă deranja, rezolvă-mi problema”. Acești părinți consideră că responsabilitatea le revine exclusiv profesorilor odată ce copilul a fost trimis la școală. Unii ajung chiar la un „ton agresiv” și „amenințări” la cele mai mici observații, percepând orice intervenție ca pe un atac personal la adresa copilului lor.
Prof. Bodea a observat că, într-o situație conflictuală, este mai ușor să discuți cu elevul, care în nouă cazuri din zece înțelege, decât cu părintele.
Acest lucru reflectă o problemă culturală și educațională, unde „nivelul de educație al părinților e relevant”. Reabilitarea statutului și autorității școlii este o prioritate absolută pentru a scoate sistemul din acest cerc vicios al degradării.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil